Duminica Floriilor
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predici
Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viața pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniți de pretutindeni la marea sărbătoare a Paștilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc și Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârșise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, și aștepta sosirea Lui,și se pregătea să Îl întâmpine sărbătorește.
Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le dracilor pe care îi scotea să nu dea de știre că El este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecați să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia, și intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.
Totuși, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să așeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, desi tocmai aceasta era așteptarea iudeilor. Împărăția lui Hristos nu este din această lume, și slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraților pământești.
El se arată în Ierusalim cu o înfățișare sărăcăcioasă și smerită: fără cai și care mărețe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică și se risipește ca fumul. Este, totuși o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeștii smerenii, a blândeții, a virtuții – fiindcă aceste mari calități duhovnicești sunt nemăsurat mai înalte decât toate atributele exterioare ale puterii și stăpânirii.
Împărăția lui Hristos nu este din această lume și slava Lui trebuia să fie altfel – mai presus de lume, dumnezeiască. Și El a dobândit această slavă prin smerita Sa intrare in Ierusalim. Ședea pe asin ținându-Și capul nu ridicat cu semeție, ci adânc plecat, și înrourând sfinții Săi obraji cu râuri de lacrimi. El s-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit și pătimitor, liniștit și blând, Care trestia frântă nu o va zdrobi și feștila ce fumegă nu o va stinge (Isaia 42, 3).
Pentru ce plângea? Aflăm din propriile Lui cuvinte: Ierusalime, Ierusalime! Dacă ai fi cunoscut și tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi (Luca 19, 41-42). O, dacă ai fi priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că Eu sunt Împăratul tău – nu pământesc, ci ceresc!
Domnul știa ce va trebui să îndure poporul care avea să se lepede de El. Știa că vor veni oștile romane și vor împresura Ierusalimul, că îl vor supune grozăviilor de nedescris ale asediului, că cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne din el piatră peste piatră, și că templul va suferi aceeași soartă. O, dacă Ierusalimul ar fi știut că slujește mântuirii lui!
Se întâmplă ca omul să meargă pe o cale greșită, iar milostivirea lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur adus de nenorocire sau boală, prin care îi spune: Dacă ai fi cunoscut și tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Cu fiecare dintre noi se întâmplă că Domnul stă la ușa inimii noastre și bate încetișor, așteptând să I se deschidă și să I se dea drumul înăuntru, bate ca un sărac la ușa noastră.
Așadar popurul sălta tinând în mâini ramuri de finic, strigând: Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!, așternându-și hainele sub copitele asinului. Copiii strigau, înălțând laudă lui Dumnezeu. Este limpede că fiecare, văzând cele ce se petreceau, trebuia să-și amintească de spusele Prorocului Zaharia: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată, Împăratul tău vinela tine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe fiul celei de sub jug! (Zaharia 9, 9). Și totuși, cărturarii, fariseii și arhiereii, care știau această prorocie, sufereau și cârteau, iar în cele din urmă, nemaiputănd răbda, I-au zis Domnului: “Ceartă-i, Tu nu auzi ce zic?” Iisus le-a răspuns: Au niciodată n-ați citit că din gura pruncilor și a celor ce sug, ți-ai pregătit laudă? Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga (Matei 21, 16; Luca 19, 39-40).
De ce-L urau pe Domnul Iisus? De ce L-au răstignit? Am spus deja: fiindcă Îl socoteau călcător al Legii lui Moise, sau, mai bine zis, al literii Legii. Legea lui Moise era pentru ei adevărul indiscutabil, absolui și sfânt, însă pur exterior, fiindcă erau străini de duhul ei, închinându-se literei, și oricine încălca litera era în ochii lor cel mai mare nelegiuit.
Ei erau nemulțumiți de faptul că Domnul Iisus Hristos vindeca bolnavi în zi de sâmbătă. Ce pervertire a inimii omenești! În loc să-L proslăvească plini de cutremur pe Dumnezeu, Care face asemenea minuni, ei se umpleau de răutate cruntă!
Ei nu înțelegeau că Domnul n-a venit ca să o strice, ci ca s-o împlinească, adică să o desăvârșească, nu înțelegeau că El este Domnul sâmbetei. Ei nu înțelegeau că învățatura Lui nu numai că nu calcă Legea lui Moise, ci o înalță nemăsurat. Nu i-a mișcat nici minunea cu totul neobișnuită a învierii lui Lazăr cel mort de patru zile. Despre ei a prezis marele Proroc Isaia: S-a îngroșat inima poporului acestuia, și cu urechile sale greu au auzit și ochii săi i-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă și cu inima să înțeleagă, și să se întoarcă, și să-i vindece pe ei (Isaia 6, 10).
Asupra lor s-au împlinit cuvintele Apostolului Pavel: Litera ucide, iar duhul face viu (II Corinteni 3, 6). Vrăjmașii lui Hristos au pierit, fiindcă au fost slujitori ai literii care ucide, în timp ce pe noi ne-a învrednicit să fim slujitori ai Legământului celui Nou, nu ai literei, ci ai Duhului (ibidem). Deci să luăm aminte cu sârguință la acest lucru. Amin.
