Patimile Mântuitorului

Iată, soarele s-a întunecat. Pământul s-a înfiorat și s-a cutremurat. S-a sfâșiat de sus și până jos catapeteasma templului, care despărțea Sfânta Sfintelor, fiindcă Domnul Însuși ne-a deschis nouă intrare în Sfânta Sfintelor – în cer, la Tronul Tatălui Său.
 

Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea și stăpânirea lui. Despicatu-s-au stâncile și s-au deschis mormintele cele săpate în ele, și trupurile sfinților adormiți s-au sculat, și au ieșit din morminte, și s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: “Săvârșitu-s-a!”
 

Ce s-a săvârșit? S-a săvârșit lucrarea mântuirii neamului omenesc de stăpânirea diavolului, s-au împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legământ.
 

El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat – și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat. Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră, și Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus și nu Și-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, așa nu Și-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, și neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viața Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege și cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că n-a săvârșit nici o nedreptate și nici înșelăciune n-a fost în gura Lui (Isaia 53, 4-9).
 

Domnul nostru Iisus Hristos Și-a dat suspinul cel din urmă pe Crucea de pe Golgota odată cu acel cuvânt ce a cutremurat întreaga lume: “Săvârșitu-s-a!” A căzut pe piept capul încununat cu cunună de spini, împurpurat cu sănge. Au venit cei de aproape ai Lui, a venit Maica Lui, au venit mironosițele, a venit Iosif cel din Arimateea și în adâncă jale, plini de lacrimi, au luat de pe Cruce Preacuratul Trup al Învățătorului lor și au făcut deasupra lui plângere cu amar.
 

Iată, și acum stă înaintea noastră, închipuit de Sfântul Epitaf, Trupul mort al lui Iisus. Să facem, dar, și noi plângere pentru El – plângere pentru păcatele noastre, pentru care El S-a adus pe Sine de bunăvoie jertfă, răscumpărându-ne cu Preacuratul Său Sânge. Neajunsa înălțime a dragostei dumnezeiești ne-a arătat-o pe Cruce Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii – fiindcă așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16)
 

Pe Cruce a răsărit Soarele Dreptății, Soarele dragostei, Care a luminat întreaga lume cu lumina Sa, cu lumina împreună-pătimirii dumnezeiești – și de la Acest Soare s-au aprins milioane de inimi, Care L-au îndrăgit pe Domnul Iisus Hristos. În inimile acestea au fost înscrise cu litere de foc cuvintele Lui: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24).
 

Domnul a luat cel dintâi Crucea – cea mai cumplită cruce -, iar în urma Lui și-au luat pe umeri crucile, deși acestea sunt mai mici, nenumărații mucenici ai lui Hristos. În urma Lui și-au luat crucile o mulțime uriașă de oameni și, plecăndu-și lin capetele, au apucat pe calea lungă și spinoasă arătată de Hristos: calea către Tronul lui Dumnezeu, către Împărăția cerurilor. Iată ca sunt deja 2000 de ani de când în urma lui Hristos merg noi și noi oameni. Și pe această cale stau cruci pe care sunt răstigniți mucenicii lui Hristos.
 

Cruci, cruci… Și mai departe, cât cuprinde privirea, tot cruci, cruci… Merg în șir nesfârșit oameni care au lepădat toate bunătățile pământești, au disprețuit totul pentru Domnul Iisus Hristos, au părăsit tot ce le era drag cândva și au închinat toată viața lor slujirii Lui.
 

Merg nebunii pentru Hristos sub greutatea lanțurilor și a crucilor de fier, merg monahii și monahiile, merg arhiereii lui Dumnezeu cu crucea și cu Sfântul Potir în mâini. Merg în urma lor, ca în urma unor păstori, robii cei buni și blânzi ai lui Dumnezeu, robii supuși ai lui Hristos, urmând îndrumătorilor duhovnicești, păstorilor și dascălilor Bisericii. Merg la nesfârșit… Merge poporul simplu, care-L iubește pe Hristos, asupra căruia s-a împlinit cuvântul Lui: În lume necazuri veti avea (Ioan 16, 33). Merge, purtând crucea grea a durerilor sale. Merg în șir lung cei prigoniți pentru dreptate, cei prigoniți pentru numele lui Hristos. Merg femeile curate, neprihănite, ducându-și de mânuțe pruncii, cărora Domnul le-a deschis intrarea în Împărăția cerurilor.
 

Și atunci, oare noi nu ne vom alipi acestui râu nesfârșit al iubitorilor de Hristos, acestei sfinte procesiuni pe calea necazurilor și pătimirilor? Oare nu ne vom lua crucea și nu vom merge după Hristos? Să nu fie! Să se cutremure inima noastră de priveliștea Trupului neînsuflețit al lui Hristos, ce zace înaintea noastră. Hristos, care atât de greu a pătimit pentru noi, să umple cu harul Său inimile noastre. Să ne dea la capătul îndelungatului și osteniciosului nostru drum al crucii, cunoașterea spuselor Sale: Îndrăzniți, Eu am biruit lumea! (Ion 16, 33) Amin.
 

(Sfântul Luca al Crimeii, Predici, Cuvinte în Vinerea Mare, Plângere deasupra Epitafului)