În ziua Sfintelor Paști

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predici

Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudăîn ceruri, şi pe noi pre pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim (stihiră în Sfânta şi Marea Duminică a Paştilor)
 

Acum a venit la noi fraţilor, praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor – vreme de laudă şi de slavoslovii. Acum Domnul a făcut minunată mila Sa asupra noastra. Învierea Lui ne vesteşte tuturor sfârşitul pedepsei, iertarea păcatelor, îndreptăţirea, sfinţirea, răscumpărarea, înfierea şi moştenirea cerurilor: Dumnezeu pe pământ – omul în cer, toate în unire. Acum a devenit limpede că războiul cel străvechi a încetat, că Dumnezeirea S-a împăcat cu firea noastră, diavolul a fost ruşinat, moartea a fost ferecată în lanţuri, raiul a fost deschis şi marea nădejde în viitor a înviat. Ce se poate asemui cu asemenea bunătăţi şi făgăduinţe? Veniţi să ne bucurăm Domnului, să alcătuim cântare Mântuitorului – Dumnezeului nostru.
 

Cu ce şi din ce vom alcătui însă cântare? Îngerii cântă în ceruri, şi nu pot să nu cânte. Precum razele din soare, precum buna mireasmă din crin, aşa şi cântarea din gurile îngereşti. Puterile fiinţei lor se aflã într-o împreună-glãsuire desăvârşită, asemenea strunelor unei psaltiri bine întocmite. Trăind, ele le pun în mişcare şi, trăind, cântă.
 

La fel se întâmplă, oare, şi cu noi? Puterile noastre au fost aruncate în neorânduială, în gâlceavă şi în tulburare – şi atunci, cântarea noastră cum să semene a cântare? Cât de cuviincios este, aşadar, să întâmpinăm praznicul Învierii rugându-ne Celui înviat pentru primirea darului cântării prin cuvintele următoare: şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimi curate sã Te slăvim!
 

Începând cântare Mântuitorului înviat şi proslăvit, Prorocul David spunedespre naşterea acestei cântări: Vărsat-a inima mea cuvânt bun (Ps. 44, l) – cu atâta uşurinţă se revărsa Cântarea lui! Şi noi avem cuvânt, însă acesta poate să nici nu fie slavoslovie; şi noi avem inimă, însă aceasta poate să nici nu verse cuvânt bun. Neîndoielnic, inima este organul cel mai propriu al psalmilor şi al Cântărilor duhovniceşti, şi fiecare simţământ al ei este acelaşi lucru ca nota într-o cântare: nu întotdeauna, totuşi, Cântarea ţâşneşte din ea cu asemenea lesniciune şi uşurinţă cu care respiră trupul nostru; întotdeauna trebuie – şi uneori cu mare încordare – s-o „acordăm” mai înainte, ca în ea să se poată naşte, pârgui şi revărsa slavoslovia. Aşadar ce simţăminte trebuie să stârnim în inima noastră pentru ca din reunirea lor să poată lua naştere o cântate vrednică de slava Domnului înviat?
 

Avem deja cântare de laudă şi o repetăm împreunã cu Biserica – o cântare în care îndărătul slavosloviei aduse Domnului nu putem să nu băgăm de seamă şi ceea ce umplea cu asupra de măsură duhul care a alcătuit-o. Aici auzim aproape de la cele dintâi cuvinte: „să ne curăţim simţirile” – fără îndoială, nu cele dinafară, simţămintele trupului, ci simţămintele lăuntrice ale inimii. Şi acesta este primul lucru. Înaintea Domnului, Care din mormânt iese preacurat şi prealuminat, cum să te înfăţişezi pentru a slavoslovi atunci când ai inimă neluminată şi suflet necurat? Când avem nevoie să ne prezentăm unei persoane influente, ne spălăm, ne înnoim şi ne albim haina, temându-ne sănu jignim persoana cu pricina printr-o înfăţişare necuviincioasă. Iar pentru Domnul, Care este Dumnezeul inimii noastre şi cere de la noi inima ca pe un prinos cuviincios pentru Dânsul, măcar din acelaşi simţământ de temere, dacă nu din dragoste, se cuvine să ne schimbăm, să ne albim şi să ne curăţim simţămintele inimii: cele omeneşti – omului, iar cele dumnezeieşti – lui Dumnezeu. Şi pentru ce, în persoana Domnului înviat, se înfăţişează credinţei şi dragostei noastre, în chip atât de măreţ şi de izbitor, toate bunătăţile răscumpărării, dacă nu pentru a deştepta şi a întări în noi îndatorirea de a nu ne întoarce la păcate, pentru care am fost iertati, de a fugi de nedreptate de vreme ce am fost îndreptăţiţi, de a nu ne da robi de vreme ce am fost răscumpăraţi, de a nu ne atrage blestemul de vreme ce el a fost ridicat deja, de a păzi curăţia şi sfinţenia de vreme ce am fost curăţiţi şi sfinţiţi. Ce-i drept, în zilele Sfintei Patruzecimi fiecare se curăţea după măsura puterilor şi osârdiei ca să intre în Săptămâna Luminată întru nedospirea curăţiei şi adevărului, iar nu întru dospeala răutăţii şi vicleniei; totuşi, şi acum îndemnul la curăţirea simţămintelor duhovniceşti este binevenit atât datorită sfinţeniei zilelor, care cu o mare încordare pentru curăţie, cât şi, mai ales, din pricina smintelilor şi poticnirilor care, potrivit ciudatei randuieli ce domneşte la noi, ne întâmpină din belşug, poticniri de care nu ne pot feri nici un fel de poveţe ale altora în afara înţelepciunii lui Hristos, care este trimisă de Sus celui ce însetează de a şi o cere, şi a vrajbei şi urii neîmpăcate faţă tot ce e necurat sau fie chiar şi numai îndoielnic în ce priveşte curăţia. Doar prin asemenea povăţuitori primeşte curăţia împrejmuire ocrotitoare şi puterea nu numai de a tăia patimile puternice – mânia, slava deşartă, neînfrânarea şi aşa mai departe -, ci și de a depărta până şi de la plăcerile şi distracţiile ce par nevinovate, căpătând în schimb dispoziţia de a merge la biserică, în aşezămintele plăcute lui Dumnezeu şi în locuinţele celor năpãstuiţi de soartă.
 

În Canonul pascal auzim glasul îngerului către femeile mironosiţe: alergaţi şi vestiţi lumii că a înviat Domnul, omorând moartea (Ipacoi). Atunci, Învierea lui Hristos era ceva cu totul nou şi neobişnuit. Pentru a ne încredinţa de ea era nevoie de picioarele frumoase ale celor ce binevestesc şi de gurile celor ce propăvăduiesc cu putere făcătoare de minuni. Acum, adevărul creştinesc al învierii lui Hristos este atât de neîndoielnic şi răspândit pretutindeni, încât propăvăduirea prin viu grai despre ea pare cu totul de prisos, şi atunci când ne felicităm unul pe altul: „Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!” nu atât stârnim credinţa, cât ne desfătăm împreună de pãrtăşia noastră întru credinţă. Cu toate acestea, şi acum, între noi, este nu numai potrivită, ci chiar neapărat trebuincioasă propovăduirea – însă propovăduire de un alt fel, propovăduire nu cu gura, ci cu faptele şi cu viaţa, care, fără să rostească nici un cuvânt despre Înviere, prin însuşi faptul că are în ea puterea Celui înviat dă încredinţare despre adevărul Învierii cu mai multă putere decât orice cuvânt. Această popovăduire fără cuvinte seamănă pe de-a-ntregul cu ceea ce vestesc despre sine florile parfumate. Uneori nici nu le vedem, însă trecând pe lângă locul pe unde cresc ele tragem îndată, după mireasmă, încheierea: „Aici, fără îndoială, creşte cutare sau cutare floare…”. Ori, să zicem, curge undeva un pârâu curat – curge liniştit, potolit, dar prin însuşi faptul cã este curat el oglindeşte în sine cerul, şi noi privim în apa pârâului, însă vedem cerul. În felul acesta popovăduieşte despre Mântuitorul Înviat cel ce prin viaţa sa zugrăveşte viaţa lui Hristos. De aceea în Sfânta Scriptură unii ca aceştia sunt numiţi „bună mireasmă a lui Hristos”, sau oameni în care „a luat chip Hristos”, sau „îmbrăcaţi în Hristos”, sau, şi mai mult, oameni care „nu mai trăiesc sieşi, ci în care trăieşte Hristos”, ca şi cum viaţa lor proprie a fost înghiţită cu totul de viaţa lui Hristos. De aceea, glasul îngeresc: alergaţi şi vestiţi lumii înseamnă în ceea ce ne priveşte: „trăiţi în aşa fel ca toată viaţa voastră să fie ca un Hristos a înviat!,şi privind la voi întreaga lume – atât creştină, cât şi necreştină – să spună: „Cu adevărat, Hristos a înviat, deoarece se vede că trăieşte in voi, se vede că în voi se lucrează puteri în numele Lui”. Mai trebuie să vă lămuresc că la temelia unei asemenea vieţi se află râvna pentru slava Domnului Înviat, râvnă pe care o dovedim urmând Lui şi însuşindu-ne slava Învierii Lui?
 

În Cântarea pascală se mai cântă, în numele nostru, al tuturor, şi următoarele: Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afarã de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Prin aceasta se arată simţământul desăvârşitei odihniri în Mântuitorul. Şi cât de firesc este el mai ales acum! Dacă un om făcător de bine ar lua la el un orfan foarte sărac, l-ar creşte şi l-ar educa, l-ar înfia şi i-ar da un loc de cinste, fără să îl lipsească nici o clipă de dragostea şi de ocrotirea sa, oare orfanul acela nu ar păstra mereu faţă de binefăcătorul său un singur simţământ: „El este totul pentru mine; lângă el sunt ca intr-o cetate şi nu mă tem de nici un rău; dragostea lui grijulie înlătură orice neplăcere încă dinainte ca eu să aflu de ea”? În Iisus Hristos Cel înviat, omul – pribeag nespus de sărac pe acest pământ – a fost primit de Dumnezeu, izbăvit de păcat, de iad, de moarte, de diavol, a fost înfiat de Dumnezeu, a fost cinstit prin îndumnezeirea firii sale. Oare nu trebuie să nutrească şi el simţăminte de acelaşi fel faţă de Domnul înviat? „Domnul meu şi Dumnezeul meu! Afară de Tine pe altul nu ştiu şi nu vreau să ştiu. În Tine, numai în Tine, mã odihnesc cu totul. Eu sunt al Tău şi Tu, Doamne, eşti Domnul meu; nu mă voi teme ce îmi va face răutatea, ce îmi vor face mulţimi nenumărate care-mi doresc răul: nici iadul, nici moartea, nici stăpânitorul intunericului nu vor cuteza să se apropie de mine. În umbra aripilor Tale mă voi ascunde, şi mã voi veseli întru simţământul că nu mă paşte nici o primejdie”. La fel şi copilul, când se află în braţele mamei sale, nu se teme de lumea întreagă şi nu se aşteaptă la nici un rău. Bine este cuvântat Dumnezeu, Care ne-a născut pe noi întru nădejde vie, prin Învierea lui Iisus Hristos din morţi! Dacă au fost nimicite blestemul şi moartea, dacă moartea a fost călcată, dacã a fost stricat iadul şi a fost zdrobit capul vrăjmaşului celui vechi, de ce să ne mai temem? Dacă s-au arătat atâtea puteri, oare Domnul va închide după toate acestea dreapta Sa binefăcătoare?
 

Puţine v-am vorbit din multe câte puteam! Am scos din Cântarea pascală numai trei simţăminte: ura faţă de toată necurăţia patimilor şi a păcatelor, râvna pentru slava Domnului înviat şi odihnirea pe de-a-ntregul în El. Ar mai putea fi găsite şi multe alte lucruri care ne arată cum trebuie să ne întocmim aşezarea sufletească pentru a-L slavoslovi pe Domnul cum se cuvine, însă şi acestea trei sunt de ajuns pentru a pricepe deplin cum trebuie să fie felul acestei aşezări sufleteşti: chiar şi dintr-una singură se poate alcătui o cântare armonioasă, cu dumnezeiască cuviinţă. Nu este greu să băgăm de seamă că simţămintele acestea corespund feluritelor tonuri ale unei psaltiri bine acordate. Avem aici şi tonul cel mai de jos – neplãcerea faţă de tot ce se împotriveşte curăţiei şi luminii Celui înviat, neplãcere ce dãinuieşte lăuntric; şi tonul de mijloc – râvna pentru slava Celui înviat, râvnă care e dovedită prin zugrăvirea însuşirilor Lui în viaţa noastră şi trece pe pământ fără teamă; este şi tonul cel mai înalt – odihnirea în Cel înviat, care ajunge până la ceruri şi trece în cele mai dinăuntru, dincolo de catapeteasmă. Nu este greu, de asemenea, să bãgãm de seamă că pentru o cântare care să sune bine este nevoie de toate aceste tonuri. Unde lipseşte unul dintre ele, acolo psaltirea este dezacordată şi Cântarea devine nevrednică de prăznuire: fără ura faţă de curăţie ea va suna ca un glas de ţap, fără râvna pentru slava lui Dumnezeu va fi ca un chimval zăngănitor şi ca un amestec urât de tonuri; fără odihnirea în El va fi un tunet ce se aude doar pe pământ. Aşadar numai sufletul plin de toate aceste simţăminte alcătuieşte acum în sine o cântare îngerească armonioasă pentru Cel înviat. Aţintindu-şi gândul cu luare-aminte, el Îl primeşte cu inimă curată, îndeplinătatea şi întregimea ce I se potrivesc; îmbrăcându-se, parcă, în acest chip minunat, nu vrea să se mai arate lumii altfel decât în El şi umblă pe pământ ca o asemănare a Celui înviat, iar prin odihnirea în El se înalţă de pe pământ, intră în corul îngerilor şi împreună cu ei, după asemănarea puterilor cereşti, cântă: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte calcând si celor din morminte viaţă dăruindu-le. Amin!