27.08.2020

In memoriam Academicianul Emilian Popescu – creștinul riguros și evlavios

200826-Stalpii-Dl-Profesor-4

Este îndeobște cunoscută personalitatea domnului academician Emilian Popescu, care a călăuzit cu autoritate și acribie științifică nenu­mărați studenți pe cărările tainice, sinuoase și, totodată, fascinante ale istoriei Imperiului Bizantin, unii dintre aceștia ajungând pe cele mai înalte trepte de slujire și responsabilitate în Biserica Ortodoxă Română.
 

Complexitatea pregătirii profesionale și importanța rezultatelor activității academice au avut nuan­țe unice în lumina personali­tății domnului academician, întrucât a reușit să le fundamenteze pe o viață duhovnicească deosebită, în care simplitatea, incoruptibilitatea și omenia au strălucit în chip deosebit.
 

Prin rânduiala lui Dumnezeu am gustat și eu din această omenie. În anumite momente, în care încercările inerente ale vieții mă înconjuraseră și în care puțini se pricepeau sau aveau curajul să îmi ofere un sfat pertinent, domnul profesor m-a încurajat și a ieșit în întâmpinarea mea cu pace și nădejde.
 

Acesta este motivul pentru care scriu aceste rânduri: datoria morală pe care o am față de acest om, care niciodată nu a umilit prin știința sa, care s-a aşezat în slujirea Cuvântului nu doar de la catedră, ci și de la strana bisericii, care nu a rostit doar cursuri bine argumentate, ci și predici documentate și luminoase.
 

Ca mulți alții, l-am cunoscut pentru prima dată la cursurile de bizantinologie de la Facultatea de Teologie Justinian Patriarhul din București. I se răspândise printre studenți renumele de profesor intransigent, care nu face compromisuri, ceea ce crease în sufletul meu o admirație amestecată cu un soi de teamă.
 

L-am privit cu atenție în momentul în care a intrat și a vorbit în cadrul cursurilor: mersul hotărât, apăsat și repejor, fără clătinare, privirea orientată spre înainte, fără risipire, fraza scurtă cu înțeles adânc indicau un om ce dorea să se ferească de împrăștiere, preocupat în mod special de materia pe care o preda, lăsând să se străvadă prea puțin din bogăția de sensibilitate și delicatețe de care sufletul său este caracterizat.
 

Aveam să surprind mai mult din frumusețea duhovnicească a acestui om în momentul în care ne-a vorbit despre Sfântul Simeon Noul Teolog. Modul special în care a prezentat de la catedră viața și învățătura sfântului, inserțiile dogmatice și observațiile despre asceza și trăirea sfântului au reprezentat pentru mine o adevărată revelație: am descoperit că istoricul prin excelență Emilian Popescu era un trăitor al Ortodoxiei, de o profunzime spirituală aparte, cu simțiri luminoase, curate și calde, care nu de puține ori s-a străduit să își rețină lacrimile în timpul expunerii amintite.
 

Astfel, am înțeles că în adâncul celui cunoscut de către studenți pentru severitate justă și corectitudine desăvârșită se afla un om cu reale căutări și împliniri duhovnicești, creând premisele ca lacrima de dorul Sfântului să fie adiere de har dreptății pământului, lucru posibil doar în Duhul Sfânt, în Care mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat (Psalmul 84, 11), și prin Care, așa cum spunea părintele Stăniloae, curge și crește viața dumnezeiască în Biserică.
 

De asemenea, am înțeles că arheologul ortodox, însetat de cunoaș­tere sfântă, doar în Duhul Sfânt găsea echilibrul între pietism și rațiunea rigidă, prin evlavia lui fiind capabil nu doar să vadă piatra, ci mai ales să audă strigătul ei, mărturisirea ei despre cei care au fost și acum tac.
 

Pe atunci nu îmi trecea prin minte că Dumnezeu va rândui să mă bucur îndeaproape de prezența acestei cunoscute personalități a Bisericii noastre.
 

În anul 1998, la inițiativa și prin osteneala părintelui Nicolae Burlan, a fost înființată Parohia Sfânta Vineri – Drumul Taberei, în sectorul 6 al Capitalei. Prin urmare, în vara acelui an, a fost amplasată într-un timp record (trei săptămâni) o bisericuță de lemn, în apropierea intersecției cunoscute sub numele Moghioroș. Pe atunci eram cântăreț bisericesc la acest nou locaș de cult.
 

Nu mică mi-a fost mirarea, într-o duminică, să văd că marele profesor, care locuia în apropierea bisericii, a venit să îl cunoască pe preotul care slujește aici. A participat la Sfânta Liturghie și a început a cânta la strană, frumos, măsurat, pe note, cu voce caldă și așezată, smerit în atitudine și atent la rugăciune.
 

De atunci, domnul Emilian Popescu a fost nelipsit din viața parohiei, fiind membru în Consiliul parohial și având o contribuție importantă la întreaga lucrare care se desfășoară aici.
 

Duminica și la sărbători, cu excepția perioadei în care se afla la Mănăstirea Cozia sau la vreun congres, academicianul Emilian Popescu se făcea negreșit părtaș Dum­nezeieștii Liturghii, împreună cu soția sa, Maria Lizeta Sofica, împăr­tășindu-se adeseori cu Trupul și Sângele Domnului.
 

Domnul profesor nu vorbea cu ușurință despre sine și acest lucru nu ar trebui să provoace mirare. O astfel de atitudine este specifică marilor personalități care se adresează semenilor prin munca și operele lor.
 

Luând aminte la prezența domniei sale în viața acestei parohii, nu pot trece neobservate sinceritatea și sensibilitatea duhovnicească, dar și atitudinea fermă, care se îmbina în chip fericit cu acțiunea concretă, reală în folosul Bisericii, lăsând să se străvadă o dragoste puternică de Dumnezeu. Puteau fi remarcate cu ușurință vorbirea fără ocolișuri, bărbătească, însoțită în mod firesc de asumarea celor rostite, dar și smerenia care îl caracteriza și puterea de a dărui nu doar știință, ci și pildă practică de energie și curaj.
 

Această atitudine se explica prin bucuria pe care o avea când auzea cântarea Iubi-Te-voi, Doamne…, acest fapt fiind suficient de lămuritor cu privire la izvorul puterii ce îl determina să se implice în lucrarea Bisericii, dar și al nădejdii molipsitoare pe care o împărtășea celor din preajmă, chiar dacă unele situații par fără ieșire.
 

A devenit o regulă ca domnia sa să citească Apostolul în timpul Sfintei Liturghii. Momentul era impresionant în sine: profesorul care îi învăța pe studenți tainele Bizanțu­lui se întorcea la rădăcinile istoriei creștinismului și se făcea purtător al învățăturii Apostolilor, iar aceasta, la rândul ei, se reflecta în miezul cursurilor lui.
 

Avea o capacitate aparte de a nu strivi prin personalitatea sa, fiind popular și empatic. Asculta cu atenție ce spuneai și reușea cu ușurință să hrănească partea luminoasă din orice om, găsind cuvinte de încurajare pentru fiecare în parte. Își făcea griji pentru oamenii simpli, despre care știa că sunt singuri și bolnavi, și îi căuta cu tot dinadinsul pentru a-i ajuta, pentru a le adresa cuvinte de îmbărbătare și pentru a-i întreba cum se mai simt.
 

Amintesc acum unul din momentele speciale, care rămâne neșters în memoria parohiei noastre. La vreme de cumpănă, când forțe potrivnice înnegurau dorința luminoasă de a se ridica o biserică frumoasă în acele locuri, era nevoie de multă rugăciune…
 

O bună perioadă, un pelerin ar fi observat în micuța biserică de lemn, la miez de noapte, când ­lumea se odihnește de al ei freamăt, pe marele bizantinolog Emilian Popescu, pe preotul Nicolae Burlan și cântărețul de atunci stând în genunchi și rugându-se, la lumina lumânărilor. Câți dintre cei care îl vedeau a doua zi ar fi crezut că Emilian Popescu și-a petrecut noaptea în rugăciune nu pentru sine, ci pentru Biserica Domnului?
 

Iar roadele rugăciunii nu s-au lăsat așteptate: în acest moment biserica de zid a Parohiei Sfânta Vineri – Drumul Taberei este construită și pictată aproape în totalitate, fiind reprezentativă pentru cartierul Drumul Taberei și chiar pentru Capitală.
 

Din această întâlnire, cu tot ceea ce mi s-a dăruit prin ea, am înțeles că, fără o cunoaștere directă, sinceră și duhovnicească, putem avea lesne tendința de a-l judeca superficial pe cel de lângă noi, fără a avea prilejul de a descoperi partea cea bună, aceea pe care oamenii smeriți o feresc de privirile semenilor, dorind să o înfățișeze exclusiv Bunului Dumnezeu.
 

Așa l-am cunoscut: față de istorie, un cercetător care era cu adevărat fascinat de aflarea adevărului știin­țific; față de semeni: sfătuitor și ajutător; față de cei nepăsători cu poporul și viața spirituală a acestuia: riguros observator, îndepărtând ­cu tenacitate și forță de arheolog straturile de uitare și sufi­ciență de sine cu care aceia și-au acoperit conștiința.
 

În răstimpul de 20 de ani, de când domnul academician Emilian Popescu a participat la slujbele oficiate la biserica noastră, am înțeles, mai adevărat, că simplitatea este haina cea mai potrivită în care spiritul înalt se poate înfățișa oamenilor, cultura adevărată devenind roditoare și dăruitoare doar prin smerenie, rugăciune și privegheri îndelungate.
 

(Autor: Preot Iustin Gheorghe Manta. Articol publicat în Ziarul Lumina, 27 august 2020.)