Hristos a înviat!
Duhul lui Hristos cel jertfit e una cu Duhul lui Hristos cel înviat și, primindu-L pe Acesta în viața de acum, primim o dată cu puterea autojertfirii și arvuna învierii. De aceea Duhul lui Hristos cel jertfit și înviat conduce pe cei ce și-L însușesc la înviere. Prin viața de jertfă, susținută de puterea Duhului lui Hristos cel jertfit, credincioșii înaintează spre învierea lor. Astfel Biserica este “locul” în care se înaintează spre înviere, e “laboratorul” învierii. Ea are ca aspect principal pe cel eshatologic. Prin înaintarea pe drumul jertfei, sau al morții lui Hristos, sufletul se umple de o tot mai mare putere asupra trupului, care se va manifesta în învierea trupului. Aceasta înseamnă că membrii Bisericii înaintează spre pnevmatizarea lor și, prin aceasta, pe drumul spre învierea cu Hristos.
Învierea lui Hristos a pus în lumină semnificația vieții Lui de ascultare până la moarte, ca eliberare a omului de sine însuși și de puterile inferioare, pentru a fi capabil de relația de iubire nesfârșită cu Dumnezeu. Prin aceasta noi știm că prin viața noastră de ascultare iubitoare, de jertfă, sau de iertare și de sporire în virtuți înaintăm spre inviere. Noi știm că, nefiind ai lumii acesteia, ai păcatului, suntem ai împărăției învierii. Știm că, neavând cetate stătătoare pe acest pamant în care toate sunt destinate morții, avem cetățenie netrecătoare în ceruri (Evr. 13, 14; Filip. 3, 20). Aceasta pentru că Hristos cel jertfit, imprimat în noi, face cu noi drumul spre învierea Sa în noi și spre învierea noastră împreună cu El. Biserica e pelerină spre cer pentru că Hristos e calea spre cer și Cel ce călătorește cu ea și în ea sper cer. Aceasta nu înseamnă ca membrii Bisericii nu sunt activi pe pământ, dar activitatea lor nu are numai rostul să întrețină trupul, ca și când totul s-ar termina cu moartea lor, ci prin activitatea lor pun temeliile comuniunii eterne cu Fiul lui Dumnezeu devenit om și cu semenii. Ei ajută și material pe ceilalți. Dar prin aceasta ei vor să pună aceleași temelii ale unei iubiri care sa dureze veșnic. Adică nu văd numai trupul lor și al altora. Ei nu slujesc stricăciunii. Ei nu se ostenesc pentru ceva ce se corupe, cum se osteneau danaidele turnând apă într-un butoi fără fund.
Fiind în Biserică sau în Hristos, ei nu rămân prin moarte definitiv în pământ, ci Biserica îi conduce la viața de veci. Murind, ei rămân în Hristos. Căci moartea lor nu e deplină și nici definitivă, ci ei rămân cu sufletul pentru viața viitoare și vor învia cu trupul în Hristos, având în vedere că sufletele lor în viața viitoare se află în Hristos cel înviat cu trupul. De aceea membrii Bisericii nu trăiesc ca unii ce n-au nădejde (1 Tes. 4, 13), căci Hristos, ca Ipostasul dumnezeisc al Bisericii, întrupat și înviat, nu o poartă in Sine ca să lase mădularele ei în pământ la sfârșitul vieții lor pământești, ci ca să-i aducă mai întâi cu sufletul, apoi și cu trupul în viața cea veșnică, la comuniunea iubirii treimice nesfârșite în care Se află Hristos Însuși ca om. Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, răstignit și înviat, e ipostasul veșnic al celor ce parcurg în El pe pământ sau în Biserică, prin credință și prin virtuți, drumul pe care l-a parcurs El Însuși în cursul vieții Lui pământești. Și ei știu că vor învia, ba chiar participă anticipat în sufletul și în trupul lor, mădular al trupului înviat al lui Hristos, la învierea și la viața de veci a lui Hristos. Hristos li Se face transparent, li Se dăruiește parțial, ca Hristos cel înviat, încă prin Crucea pe care o poartă ei în viața aceasta, împreună cu El.
(Fragment din “Teologia Dogmatică Ortodoxă (II)”, Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie)
