Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predici

“Adu-ți aminte de unde ai căzut!” Așa îi spune Domnul îngerului Bisericii din Efes în apocalipsa lui Ioan Teologul. Adu-ți aminte, însă nu cu ușurătate și nepăsare, ci în așa chip încât să afli în aceasta imbold spre pocăință și întoarcere la faptele bune de mai înainte. Adu-ți aminte de unde ai căzut, și pocăiește-te, și fă faptele cele dintâi (Apoc. 2,5). Iată această poruncă ar trebui insuflată neîncetat fiecărui om și întregii omeniri căzute. Adu-ți aminte de fericirea dintru început a celor întâi-zidiți, fericire mare și cu neputință de povestit, care a fost pierdută prin cădere, și prin aceasta să stârnești în tine râvna și grija de a te scula și a redobândi ceea ce ai pierdut. Bolnavul, de pildă, aducându-și aminte de plăcuta stare a sănătății, dorește mai cu osârdie însănătoșirea; cel robit, amintindu-și bucuria libertății, caută eliberarea; cel sărăcit, amintindu-și de tihna îndestulării, folosește toate mijloacele pentru a se îmbogăți din nou. Cred că nimeni n-ar fi nepăsător și lenevos de mântuirea sa dacă nu i s-ar împuțina aducerea-aminte de aceste fapt: ce bine era înainte de cădere și ce rău am ajuns după cădere!
 

Bineînțeles, această aducere aminte ne-ar putea arunca in deznădejde dacă nu am avea la îndemână mijloacele de a ne îndrepta starea: dar iată, bunătatea cea grijulie a lui Dumnezeu a rânduit pe pământ chip de sculare și l-a apropiat de noi – chip de sculare pe care ne putem bizui, pe care mulți l-au încercat deja și care și-a arătat în privința lor puterea sa cea minunată. În starea în care ne aflăm, aducerea-aminte de starea din care am căzut este același lucru cu stârnirea setei atunci când în fața ochilor se află un izvor de apă curată, ori stârnirea foamei atunci când înaintea ochilor se află un ospăț îmbelșugat. Și iată scopul cu care ne înfățișează in fiecare an, înainte de începutul Marelui Post, istoria căderii protopărinților. Prin aceasta ni se spune: “Amintiți-vă cum erați înainte, cum v-ați făcut acum, și umpleți-vă de râvnă pentru scularea din această stare! Iată, acum este vremea bineprimită; iată, acum este ziua mântuirii!”
 

Dar iată, parcă în ciuda purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, din toate adevărurile mântuitoare, de care puțin ne amintim, cel mai puțin ne amintim de căderea cu care am căzut în persoana protopărinților noștri – de parcă totul ar fi fost așa cum trebuie să fie. Uitare vrednică de plâns – la fel de plâns ca și atunci când o fiică de împărat, fiind atrasă catre lucruri josnice, pierzând din această pricină mila tatălui său și căzând într-o stare înjosită, ar ajunge la așa o nesimțire, încât ar afla că nu se află la locul său: cu atât mai mult cu cât are și casa împărătească înaintea ochilor, și mijloc de a-l face milostiv pe împărat se găsește, și se știe că împăratul este gata să își primească înapoi fiica și să-i dea iarăși tot ce avea. În acestă stare se află și sufletul nostru, care este zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, atunci când el nu păstrează în gândul său felul în care era la început și felul în care a ajuns acum, și nu vrea să se folosească de mijloacele dăruite lui pentru întoarcerea la vrednicia dintâi. El a fost pus întru lumina cunoștinței, iar acum este împresurat de întunericul necunoștinței, îndoielii și rătăcirii. A fost plin de pace a gândurilor, a dorințelor și a conștiinței, iar acum în el se dă o luptă a gândurilor cu dorințele, a gândurilor și dorințelor cu conștiința – luptă din care el primește rană după rană. A fost in el dulce tihnă și deplină mulțumire, iar acum o patimă după alta lovesc inima, chiar în timp ce aceasta se așteaptă ca prin îndestularea patimii să capete plăcere. De la aceasta neorânduială dinăuntrul sufletului vin și amărăciunile, nevoile, suferințele, nereușitele, neorânduielile dinafară. Oare acesta este raiul desfătării, în care ți se cuvenea să fii suflete, după nașterea și menirea ta? Deci amintește-ți de unde ai căzut și pocăiește-te! Cât de nefirească e starea noastră de acum ar trebui să simta, pare-se, fiecare, necăjindu-se toată viața și încercând greutăți și lipsuri de tot felul: și totuși, nu se întâmplă așa. Unii se obișnuiesc atât de mult cu starea lor de cădere, încât nici prin gând nu le trece că n-ar fi trebuie să fie așa, chiar încearcă să aducă dovezi cum că nici nu trebuie să fie altfel. Ce jalnic!
 

Jalnici sunt toți cei ce nu-și simt căderea și nu caută scularea. Cu atât mai jalnici sunt creștinii și cei care trăiesc având în față creștinismul. În fața noastra este casa mântuirii și în ea ne-am împărtășit deja de puterile tămăduitoare ce lucrează în ea; este un lucru jalnic dacă am ieșit din ea, gustând mâncarea ce ne-a adus pierzarea. Dar e un lucru și mai jalnic dacă, stând afară, privim cu nepăsare pierderea și în lenevia noastră nu năzuim să intrăm înăuntru iarăși și să ne desfătăm de bunătățile aflate acolo. Așadar treziți, fraților, sufletele voastre, dacă au adormit! Treziți-le zicând: “Scoală-te, suflete adormit și istovit în păcate – scoală-te, și te va sfinți Hristos! Ai fost deja sfințit și știi ce mare este fericirea celor sfinți! Umple-te iar de râvnă pentru același lucru și scoală-te! Iată, acum este vremea bineprimită, iată, acum este ziua mântuirii!”
 

Am căzut prin mâncare, să ne străduim a ne ridica prin post; am căzut prin părere de sine, să ne sculăm prin defăimarea de sine; am căzut prin nepocăință, să ne sculăm prin lacrimile străpungerii; am căzut prin lenevie și uitare de Dumnezeu, să ne sculăm prin grija de mântuire și frica de Dumnezeu; am căzut dedându-ne plăcerilor, să ne sculăm prin viețuire aspră și îndurare de bună voie a lipsurilor; am căzut prin înstrăinarea de Biserică, să ne sculăm prin mersul în casa lui Dumnezeu; am căzut ascultând cântece rușinoase și îngăduindu-ne să dansăm, să ne sculăm prin ascultarea cântecelor bisericești și prin metanii dese; am căzut prin multa vorbire, să ne sculăm prin tăcere; am căzut prin împrăștiere, să ne sculăm prin însingurare și păzirea luării aminte; am căzut prin ascultarea de vorbe deșarte și citirea de cărți deșarte, să ne sculăm prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și citirea de cărți mântuitoare.
 

Iată, încă puține ceasuri și va veni vremea mântuitoare a postului, ce cheamă la sculare. Să ne folosim de ea așa cum ne arată mama noastră cea înțeleaptă și grijulie, Sfânta Biserică. Să ne folosim de ea, fiindcă nu știm de ni se va mai da o vreme ca aceasta – și cine vrea să rămână în cădere și să se înfățișeze în cealaltă viață căzut? Asta, poate, e cel din urmă an când mai suntem lăsați între cei vii, poate-poate vom aduce roadele pocăinței, poate-poate ne vom îndrepta. Și dacă nici acum nu ne vom îndrepta, vom fi tăiați și aruncați în foc. Având acest lucru în gând, să luăm hotărârea ca de acum, intrând în post, să intrăm și în nevoințele sculării din cădere. Asta cere de la noi Domnul; asta așteaptă Sfânta Biserică, asta doresc toți sfinții lui Dumnezeu, ce se gândesc la noi cu grijă și privesc cu împreună-pătimire la abaterile vieții noastre! Amin!
 

(5 martie 1861)