Duminica Fiului Risipitor

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predici

În duminica trecută, Sfânta Biserică ne-a învățat smeritele simțăminte de căință prin care e atrasă milostivirea lui Dumnezeu; acum, ea vrea să ne ridice la hotărârea însuflețită de a merge, părăsind păcatul, pe calea dreaptă către Tatăl Cel Ceresc. Pentru aceasta, în pilda despre fiul risipitor ea ne înfățișează pe de o parte starea amară a păcătosului căzut de la Dumnezeu, iar pe de alta – bucuria și tihna în care este primit de Tatăl Ceresc cel ce se pocăiește. Să urmărim căderea si ridicarea acestui păcătos. Cu greu se va găsi cineva dintre noi, cei ce suntem aici de față, care să nu își recunoască propria sa istorie, în trăsăturile ei întunecate sau în cele luminoase.
 

Întoarceți-vă cu gândul la vremea când, anul trecut, am postit, ne-am spovedit și ne-am împărtășit cu Sfintele lui Hristos Taine. În ce stare fericită era atunci sufletul nostru! Ce luminos i se parea totul: și în sine, și în jurul său, și deasupra sa, și în departarea trecutului, și în adâncul viitorului! Ce liniște împărățea pe tărâmul inimii! Ce rânduială se înstăpânise în viața noastră, ce cuviință în gândurile noastre și ce tărie în împlinirea hotărârilor bune! Ce râvnă aveam de a căuta numai pe Dumnezeu și de a umbla fără abatere pe calea poruncilor Lui! Ni se părea că nimeni nu-i mai fericit ca noi, și ne spuneam: “Niciodată nu vom trăda viața îndreptată pe care am început-o acum, ca să nu pierdem această bucurie și ca să fim întotdeauna ai Tatălui Ceresc, a Cărui atingere a dreptei Sale purtătoare de grijă o simțea atât de puternic inima noastră”.
 

Ce feriți, cu adevărat, sunt cei ce au rămas cu fapta, chiar dacă nu deplin, în aceste bune aplecări și făgăduințe făcute în fața conștiinței! – Dar toți sunt astfel, oare? Nu cumva cea mai mare parte dintre noi a repetat istoria fiului risipitor? Ia amintiți-vă! Iată, a trecut postul, care-l înțelepțește și cumințește pe om, și au venit luminatele sărbători; după acestea a urmat anotimpul cel înflorit și zâmbitor. Ne-am îngăduit o anumită destindere, ca și cum am fi avut dreptul la odihnă după nevoința vieții aspre pe care o duseserăm până atunci. Să ne dedăm plăcerilor cu totul – nici prin gând nu ne trecea. La început am vrut numai să ne plimbăm puțin, fără a ne gândi la ceea ce urmează. Această primă distracție a lăsat, însă, o urmă vădită în suflet și a clătinat destul de mult rânduiala cucernică ce se statornicise în noi. Râvna pentru o viață aspră a slăbit și gândul ne fugea adeseori la nevinovata plăcere pe care o gustasem. Am mai părăsit din îndeletnicirile evlavioase cuvenite – și îndată ce s-a ivit prilejul, iarăși distracții și plăceri. De acum ne-am distrat mai cu îndrăzneală; și dacă gândurile bune ne veneau să ne facă serioși, le respingeam cu îndrăzneală, ca pe niște gânduri venite la vreme nepotrivită. Roada? Întuneric și tulburare. Simțeam ce greutate si strâmtorare este în pravila de viață evlavioasă pe care am luat-o asupră-ne, și deseori ne vedea în gând: “Ce-ar fi s-o părăsim? Lasă că o să vină iar vremea bineprimită și vom începe din nou să lucrăm Domnului, iar acum să ne mai destindem puțin”. Și a urmat destindere după destindere! Între timp, patimile cu care eram obișnuiți au ridicat capul și au început obișnuita lor împreună-vorbire cu inima. Cunoscute vechi fiind, degrabă au înnodat iarăși legătura! În fața gândurilor pătimașe nu a mai fost, curând, nici o împotrivire. Ne-am gândit să ne îndulcim și de obiectele, și de lucrările patimilor. Îndulcirile de ele au clătinat voința. Desele repetări ale acestui mecanism înăuntrul nostru au născut înclinarea spre păcatele dinainte; a avut loc învoirea cu păcatul – și căderea lăuntrică s-a săvârșit! Îndată ce s-a ivit prilejul, căderea s-a săvârșit si cu fapta. În continuare, cădere după cădere – și totul, atât înăuntru, cât și în afară, a ajuns la întocmirea păcătoasă dinainte. Neorânduiala duhovnicească era deplină – și ne făcusem asemenea fiului risipitor când el, risipindu-și toată averea departe de tatăl său, păștea porcii și se hrănea cu mâncarea lor.
 

Tu, cel care te-ai supus acestei nefericiri, compară ce este acum in tine cu ceea ce era: întristează-te și plângi! Ce luminos era totul – iar acum, întuneric de jur împrejur: toate dumnezeieștile idei curate și adevăruri mântuitoare parcă au fost furate și nu vin în minte – iar când vin, par foarte greu de înțeles. Ce bucurie era pentru noi să mergem la biserică – iar acum, din tot ce e bisericesc parcă adie un vânt rece; atunci nu ne mai venea să ne despărțim de sfintele slujbe, acum fugim de ele cât ne țin picioarele. Pe dinafară, poate că nu ne-am schimbat; însă pe dinăuntru, tristețea și urâtul rod inima – și nici un fel de mângâieri nu pot alina tânjeala aceasta lăuntrică, ce nu cunoaște nici o bucurie! Toate aceste lucruri sunt cunoscute de cel ce a căzut și le încearcă pe pielea sa – ba poate că acesta le cunoaște și le încearcă pe pielea sa – ba poate că acesta le cunoaște și le încearcă mai mult decât poate descrie în cuvinte cel ce pivește dinafară. Dar tu, sărmane suflete, oare te vei da fără întoarcere pe mâinile căderii tale? Și dacă ai urmat fiului risipitor în cădere, oare nu-i vei urma și în ridicare?
 

Vino-ți în fire! Privește ce pustiire este acolo unde te afli, ce sărăcie în toate și câtă neorânduială! Oare aceasta este frumusețea cu care ai fost împodobit tu când ai fost zidit și cu care te-a împodobit Domul, pe deasupra, și când te-a răscumpărat? Oare se cuvine ție, care ești chipul lui Dumnezeu, să te târăști pe jos și să te tăvălești în necurății? Învie-ti în minte amintirea vredniciei tale și caută să o refaci!
 

Nu te uita dacă legăturile tale dinafară [relațiile exterioare] stau bine. Nu aceste legături au preț, ci veșnicele tale legături cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui. Iar acestea în ce stare se aflăm ia cugetă?! Gândul la Dumnezeu te umple de frică – dar nu de frica fiului, ci de frica nelegiuitului. Dar frica nelegiuitului se cuvine s-o avem noi, fiii lui Dumnezeu?! Pune-te alături de ceata îngerilor și sfinților: poți să stai lângă ei? Bineînțeles că nu. Dar așa se cuvine să fim eu și cu tine, care am fost chemați la împreună-viețuirea cu Sfinții și numiți casnici ai lui Dumnezeu? Ce, vei rămâne așa și nu vei avea râvnă să pui în rânduială aceste legături (cu Dumnezeu și Sfinții) care s-au stricat? Grăbește-te s-o faci, sau vei pieri!
 

Azi-mâine vine moartea. Când vom închide ochii ni se va închide și ușa milostivirii lui Dumnezeu, dacă nu ne vom îngriji să intrăm prin ea mai înainte de a muri. Și atunci ce va fi? – O! Necazul de atunci nici nu poate fi povestit în cuvinte! Deci nu mai amâna! Iată că se apropie vremea bineprimită a sfântului post. De acum hotărăște-te să te folosești de el spre mântuire și să te pregătești pentru aceasta. Scutură și întărâtă în fel și chip râvna pentru mântuire, care a adormit în tine, folosind toate mijloacele care au fost lăsate libertății tale de către harul atoateorânduitor al lui Dumnezeu.
 

Iar Domnul e aproape! El așteaptă numai să spui: “Sculându-mă, voi merge”! Și mai înainte de a te apropia tu de El, El te va întâmpina și te va cuprinde în brațele părintești ale iubirii Sale. Uită-te câți robi care Îi slujesc locuiesc deja în casa Lui! Și între ei câți nu sunt care au căzut în același chip ca tine! Privește: uite-o pe Magdalena, uite-l și pe Zaheu, uite-o și pe Maria Egipteanca, uite-o pe Pelaghia și uite-i și pe ceilalți, cărora nici nu este număr. Deci nu te deznădăjdui nici tu; însă nici nu întârzia. Nu va mai pomeni fărădelegile tale Domnul, și de bucuria întoarcerii tale, care va veseli tot cerul, îți va da înapoi tot ce ai pierdut.
 

Știi și tu toate lucrurile acestea. Ai cunoscut deja dulceața întoarcerii, ușurința ei și roadele mângâietoare. Ai avut nefericirea să cazi din nou? Grăbește-te să te fericești cu o nouă ridicare. Oricât ar cădea cineva, Domnul îl primește cu dragoste atunci când se ridică. Dar dacă omul se aruncă în noroiul păcatelor și se leagă cu plăcerea de această soartă, îl va arunca, îl va lepăda și Domnul – și cine știe dacă Își va mai aminti de el vreodată? Deci trezește aducerea-aminte de tine a lui Dumnezeu prin grija ta de a te ridica: și El va veni, și te va ridica chiar El; îți va da mâna Sa cea atotputernică și te va scoate din adâncul în care te cufunzi. Nu amâna prilejul să te folosești de măsura îndelungii răbdări a lui Dumnezeu ce a rămas încă pentru tine și întrebuințează toate mijloacele ca să te însuflețești spre osteneala pocăinței. Adună împrejurul inimii tale toate adevărurile care te pot îmboldi la pocăință – și din cer și de pe pământ, și de acum și din viitor – ca să te ridici în cele din urmă până la hotărârea de a spune: “Sculându-mă, voi merge”! Și apoi scoală-te și mergi! Mergi la Părintele Ceresc, Care te așteaptă – și nu numai că te așteaptă, ci te și caută, și se îngrijește în fel și chip ca să te întorci, arătându-Se gata să fie ajutorul Tău în această lucrare ostenicioasă și hotărâtoare pentru tine.
 

Acest lucru să ni-l dorim și noi acum unii altora, fiecare în ce cădere – mai mare sau mai mică – s-ar afla; să ni-l dorim unii altora și să ne îndemnăm unii pe alții ca să ne întoarcem la Tatăl nu câte unul, ci toți odată, și să devenim una cu El, și cu toată casa Lui, și cu toată împărăția celor care sunt mântuiți, fericiți, și vor rămâne fericiți în veci. Amin!
 

(19 februarie 1861)