Cuvăntul Părintelui Iustin Manta la Parastasul de 4 ani al Părintelui Nicolae Burlan
Când vorbești despre un om pe care îl ai în inimă și în inima căruia ai stat, e greu să structurezi ceva, să spui ce ai vrea, despre el. Dar dacă cineva m-ar ruga să îl caracterizez în doar câteva cuvinte, cred că cele mai potrivite ar fi: Bărbăție, Curaj, Acțiune, Ne-teamă, Ne-frică și Dăruire. Foarte multă dăruire!
Părintele Nicolae a plecat la Domnum în noaptea Sfântului sau ocrotitor, cel căruia i-a purtat numele cu vrednicie și cinste. Când vorbim despre Sfântul Nicolae, spunem că a fost un dăruitor în taină. A trebuit să treacă Părintele Nicolae la Dumnezeu ca să aflam despre multe fapte de milostenie pe care le-a făcut. Multe nu au fost știute nici de familie, nici măcar de cei apropiați. Eu le-am aflat doar în calitate de duhovnic. Aici se vede cu adevărat lucrarea omului de calitate: că atunci când ești în viață, să nu te porți într-un anumit fel ca să atragi simpatia celorlalți, pur și simplu, să fii așa cum ești. Apoi, când treci pragul spre veșnicie, toate aceste lucruri ies cumva la iveală.
Ce am simțit în mod particular, fiind în apropierea lui încă din copilărie, sunt convins că ați simțit la fel de concentrat și dumneavoastră, cei care i-ați fost fii duhovnicești. Nu era un om care să se piardă în dulcegării. Era un om foarte concret și în cuvânt și în faptă, deopotrivă de serios și deopotrivă cu zâmbetul pe buze. Pentru că puterea de a zâmbi și puterea de a glumi cred că vin dintr-o conștiință curată, acolo unde este vorba despre oamenii credincioși. Nu degeaba spunea Părintele Papacioc ca, în orice situație ai fi, să păstrezi într-un colț al inimii tale un zambet. Zâmbetul acesta este zâmbetul lui Dumnezeu în inima omului, este lucrarea harului în inima omului și aceasta este lucrarea smereniei. Din afară să nu ți se vadă, dar înăuntru să fie. Din afară să fii judecat, dar în adâncul inimii să fii în pace cu Dumnezeu. Din afară să fii criticat, iar în adâncul tău să poți să îi porți în rugăciune pe cei care te critică.
Că a fost un om de acțiune, se vede foarte bine aici. Dar nu numai aici a lucrat, ci și la Slon, unde s-a născut și a slujit 22 de ani. A îngrijit și consolidat biserica, făcând-o ca pe o bijuterie. Preotul care a venit în locul său, când părintele Nicolae a plecat la București, a găsit acolo tot, nu i-a lipsit nimic.
Tot prin osteneala lui a fost adusă și bisericuța de lemn de aici. Noi am fost în preajma lui și l-am sprijinit. Dar când tu ai pixul și ștampila, ție îți tremură inima. Toate astea te macină. Sunt convins că sunt multe nopți în care părintele nu a dormit cum trebuie. Numai cei din apropierea părintelui știm ce greu a fost cu cei care au lucrat aici. Este adevărat că Dumnezeu i-a dăruit și oameni buni in preajmă. Exista încă nucleul comitetului parohial care a fost de la început, când acest teren era plin de mărăcini și dughene, în 1998. Totul a început de la o idee luminoasă care a prins rădăcini. A prins rădăcini datorită oamenilor care s-au implicat. Și care s-au implicat simțind caracterul puternic, sinceritatea și hotărârea părintelui.
Părintele era un om de cultură, căruia îi plăcea să picteze, să scrie poezii, să le memoreze și să le recite; un om de o sensibilitate deosebită; pe cât de puternic, pe atât de mult simpatiza cu cel în suferință. Un om care nu ținea minte răul. Dacă avea cineva o discuție nelalocul ei cu dumnealui, iar peste câteva zile venea să îi ceară ajutorul, îl ajuta.
În ultimă perioadă a vieții, Părintele devenise un fel de Moș Nicolae, un bunicuț drăguț. După ce ieșise la pensie, era că o prescură pregătită pentru Liturghie. Nu întâmplător a rânduit Dumnezeu ca această trecere să nu aibă loc în altă zi, ci fix în ziua Sfântului Nicolae. Înțelegem că cei bine-plăcuți lui Dumnezeu sunt luați într-un fel care aduce și liniștire celorlalți. Mi s-a întâmplat să simt la unele înmormântări o pace ca la Liturghie, pentru că omul acela a avut o viață foarte bună, pentru că harul lui Dumnezeu era cu el. Așa s-a întâmplat și cu părintele. A fost foarte multă tulburare, durere, dar și foarte multă liniște.
Memoria părintelui trebuie să fie păstrată în inimile noastre. În vizitele pastorale, în casele oamenilor am văzut o fotografie a părintelui, într-o parte, cu o candelă aprinsă în față. Părintele trebuie să rămân în rugăciuni, în atenția inimii noastre. Sunt convins că și el ne poartă în rugăciunile lui. El nu a făcut numai această biserică. Ci a construit în sufletele oamenilor tot atâtea biserici, câti oameni a spovedit, punând în inima lor dragostea de Dumnezeu, ca într-un altar.
(Cuvănt de Părintele Iustin Manta)