Cateheza despre “Sensul ispitelor și al necazurilor”
Sfântul Ierarh Nectarie:
1. Pentru ce necazurile noastre sunt dese și succesive?
Dar oare pentru ce întristările noastre sunt atât de dese și atât de numeroase? Această nedumerire ne-o dezleagă Sfânta Scriptură, care arată pricina pătimirilor noastre – pricină care coboară până la păcatul strămoșesc – când zice: Precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el (Rom. 5:12). Prin urmare păcatul și moartea, pe care le-am moștenit, sunt cele dintâi pricini ale chinurilor pe care le îndurăm, fiindcă pe de o parte păcatul, interpunăndu-se ca un zid despărțitor între Dumnezeu și oameni, l-a înstrăinat pe om de Dumnezeu. Consecințele acestui fapt au fost întunecarea duhului și orbirea puterilor sufletești, adică a puterii cunoscătoare, a celei voitoare și a celei simțitoare; și acestea tocindu-se, cu greu l-au mai putut sluji pe om și au devenit pentru el surse a mii de întristări și dureri. Iar, pe de altă parte, moartea pe care am moștenit-o a semănat în noi stricăciune, care s-a dezvoltat în noi, și, de-a lungul timpului, am văzut toate câte ne-au venit din această dezvoltare și care, de vreme ce ne amenință existența, sunt dureroase și greu de purtat.
Așadar cea dintâi și cea mai importantă pricină a întristărilor noastre este aceea pe care deja am enunțat-o la început, iar a doua o constituie starea noastră morală, care ne situează fie mai aproape, fie mai departe de Dumnezeu. Iar acest zid despărțitor pe care l-a înălțat potrivinicia noastră față de El pe toți ne-a depărtat de Dumnezeu, fiindcă starea noastră, aproape a tuturor, era una de potrivnicie fața de Dumnezeu. Dar când zidul despărțitor a fost surpat de Hristos, deja totul s-a schimbat, fiindcă Hristos nu numai că a împăcat neamul omenesc cu Dumnezeu, ci a întărit din nou sufletul omului prin lumina Lui dumnezeiască, deși puterile sufletești erau tocite. Așadar starea creștinilor poate să se schimbe în funcție de luminarea pe care o primesc prin credința lor în Domnul nostru Iisus Hristos, fiindcă El întărește puterile sufletului pentru a-i sluji acestuia fără greșeală și pentru a-i da astfel mai puține necazuri de răbdat.
Necazurile și întristările noastre depind în mare măsură și de starea noastră morală și pot fi privite ca un efect al acesteia. Trebuie, așadar, să fim cu luare-aminte la viața noastră morală și să avem grijă de relațiile noastre cu Dumnezeu, pentru ca și necazurile să ni se împuțineze și să fie mai puțin chinuitoare.
2. De ce suntem datori sa răbdăm necazurile cu stăpânire de sine?
Trebuie să ne purtăm necazurile cu răbdare. Mai întâi, fiindcă, dacă nu le răbdăm, nu ascultăm. Și nu numai atât, dar ne și prelungim chinurile. În al doilea rând, fiindcă cel ce pătimește aici necazurile cu răbdare va primi răsplată în viața viitoare, căci prin răbdarea lui își mărturisește cu fapta credința în viața viitoare, care este credința în Cel ce ne-a făgăduit-o.
Dar nu se cuvine oare să filosofăm asupra lucrurilor lumii acesteia, având în minte vremelnicia întregii lumi și caracterul efemer al propriei noastre vieți, care este mult asemănătoare cu crinii câmpului, care trăiesc și înfloresc pentru o singură zi? Dar de ce am lăsat deoparte cel mai important cuvânt? Creștinul nu se cuvine să se neliniștească pentru necazurile lui, fiindcă Hristos îi ridică tainic povara, îl despovărează și îi dăruiește mângâiere. Prin lucrarea Lui tainică, Hristos face să izvorască în inima credinciosului creștin credința nestrămutată în harul Lui izbăvitor și îi dă putere în lupta cu necazurile, ca să rabde cu nepătimire amărăciunile vieții și durerile pătimirilor lui. Hristos picură în inima creștinului, aflată în suferințe și pătimiri de tot felul, dumnezeiescul balsam, care topește durerile. Creștinul nu trebuie să deznădăjduiască în necazurile lui, fiindcă nădejdea în Hristos este una dintre cele importante datorii ale sale. Trebuie să rabde, fiindcă pentru puține întristări și necazuri el va moșteni Împărăția cerurilor, unde nu este întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit și fericirea cerească.
Pătimirile vremii de acum, zice Sfântul Apostol Pavel, sunt foarte mici în comparație cu viitoarea slavă ce se va descoperi: Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi (Rom. 8:18), slava aceea pe care a gătit-o Domnul celor ce Îl iubesc pe El, pe care ochiul nu a văzut-o și urechea nu a auzit-o și la inima omului nu s-a suit (I Cor. 2:9).
Așadar să le rabdăm pe acestea de acum și să răbdăm puțin ca să dobândim bucuria cerească a dumnezeieștii slave. Să medităm asupra lucrurilor lumii, ca să devenim mai nepătimitori. Să ne punem nădejdea în Dumnezeu, iar El, care l-a vindecat pe paralitic, ne va da ajutor și nouă, celor ce suntem în suferință. Încă puțin și, iată, harul Domnului va veni. Să răbdăm încă puțin pentru Împărăția cerului. Căci cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui (Mt. 10:22; Mc. 13:13).
