Cateheza despre “Maica Domnului”
Sfântul Nicolae Cabasila: Predică la Praznicul Adormirii Maicii Domnului (fragment)
Pentru că trebuia să împartă cu Fiul ei toate câte Acela le-a făcut pentru mântuirea noastră, așa cum I-a dat sângele și trupul ei și a luat parte la bucuriile Lui, în același fel a luat parte și la toate durerile și la pătimirea Lui. Și Acela, țintuit pe cruce, a fost străpuns cu sulița în timp ce inima Fecioarei “a străpuns-o sabia”, așa cum a prevestit dumnezeiscul Simeon. În același fel și toate celelalte mărturii le-au pricinuit acei câini laolaltă și Fiului și Mamei, când L-au osândit mai înainte ca trufaș, numindu-L înșelător și străduindu-se să arate înșelăciunea Lui. Astfel, datorită acestor asemănări, Fecioara s-a făcut întâi părtașă morții Mântuitorului, și de aceea înaintea tuturor, și Învierii Lui. Într-adevăr, când Fiul ei a pierdut tirania iadului și a înviat, văzându-L, s-a învredinicit să audă salutarea Lui și să-L însoțească atât cât era cu putință. Când a plecat, după Înălțarea Lui, Aceasta L-a înlocuit între apostoli și ceilalți ucenici ai Lui, mărind astfel binefacerile Lui față de firea omenească și “împlinind… lipsurile necazurilor lui Hristos”, mai cu vredinicie decât orice altul. Pentru că, cui s-ar potrivi aceasta, mai mult decât Maicii Sale?
Era însă necesar ca acel suflet sfânt să se despartă de acel preacurat trup. Desigur, se desparte și se unește cu sufletul Fiului ei, a doua lumină se unește cu prima. Și trupul, de vreme ce a rămas pentru puțină vreme pe pământ, a plecat și acesta împreună cu sufletul. Pentru că trebuia să treacă prin toate căile pe care le-a străbătut Mântuitorul și să strălucească și celor vii și celor morți, prin părtășia ei la toate, să sfințească firea și astfel să primească cu desăvârsire locul care i se cuvinea. Deci a primit pentru puțină vreme și mormântul acest trup, și cerul, pământul cel nou, comoara propriei noastre vieți, cea mai cinstită decât îngerii, cea mai sfântă decât arhanghelii. Astfel, tronul a fost dat Împăratului, Paradisul lemnului vieții, discul luminii, rodul copacului, Maica Fiului, ca reprezentant al neamului omenesc demn de toată prețuirea. Ce cuvânt ar fi de ajuns, o, Sfântă Fecioară, să preamărească virtutea ta, bucuriile pe care ți le-a dăruit Mântuitorul și pe care tu le-ai dăruit de obște tuturor oamenilor? Nimeni, chiar dacă ar grăi în limbile îngerilor și ale oamenilor, așa cum ar spune Sfântul Pavel. Personal, am părerea că, cunoscând cineva măririle tale și propovăduindu-le, dobăndește o parte a fericirii veșnice, care se cuvine drepților. Pentru că pe acestea “ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit”, nici “lumea întreagă nu poate să le țină”, așa cum ne spune Sfântul Ioan. Măririle Tale se potrivesc doar în locul acela unde “cerul și pământul este nou” și sunt luminate de Soarele Dreptății, Căruia nu-i precede, nici nu-i urmează întunericul. Acolo, imnologul măririlor tale este Însuși Mântuitorul și îngerii care dănțuiesc, doar în acest loc poate să-ți fie adusă cântarea care ți se cuvine. Noi, oamenii suntem neputincioși să-ți aducem cântare deplină, însă încercăm să te preamărim după cuviință, ca să sfințim și limba și sufletul nostru. Pentru că și un singur cuvânt și o amintire, care pomenește ceva din măririle tale, înalță sufletul și înfrumusețează mintea și ne preface în întregime din oameni trupești în oameni duhovnicești și din pângăritori în sfinți.
