Cateheza despre Gheron Iosif Isihastul
Gheron Iosif: Mărturii din viața monahală
Cum devine mintea numai lumină, numai transparență
Cât despre rugăciune, în legătură cu care îmi scrii, atâta timp cât duhovnicul știe de ea, nu există riscul să te rătăcești. Tu să faci așa cum îți spune duhovnicul, și dacă harul vine și pleacă să nu te neliniștești, pentru că în felul acesta îl învață pe om să gândească smerit și să nu se înalțe pe sine.
La început așa face pruncul “Vai ție, cetate care ai rege pre tânăr” – spune Scriptura. “Vai ție, suflete a cărui minte este începătoare în astfel de lucruri!”
Mintea, fiul meu, nu poate rămâne într-o singură stare; cu atât mai mult mintea celui care este slab în cele duhovnicești. Ea vrea o dată lectură, altă dată cântare, altă dată tăcere. Când omul tace, mintea găsește timp pentru a se desfăta cu diferite imagini din Scriptură, pe care le-a citit mai înainte. Când îi oferi ceea ce îi place, își ia puteri, așa cum se întâmplă cu trupul când primește hrană sănătoasă. Când îi oferi însă ceea ce îți vine la îndemână, atunci, în loc să se lumineze, se întunecă. De asemenea, atunci când obosește, are nevoie de odihnă.
Așa învață să distingă binele de rău. Așa devine mintea numai lumină, străvezie. Vede curățenia sufletului. Așa vede și ghimpii. Rabdă ispitele. Se înmulțește harul. Curăță trupul de patimi. Aduce pace sufletului. Și, la sfârșit, vin toate una după alta, ca un lanț, fără oboseală multă și fără așteptare, deoarece toate sunt aduse de ascultare. Și ascultă să vezi: cel care face ascultare desăvârșită ajunge ca mintea lui să nu aibă nici-o purtare de grijă. Mintea este iconomul sufletului, căruia îi dă hrana pe care tu i-o oferi. Când are pace și îi dai ceea ce dorește, ea le dă inimii. Mai întâi însă se curăță pe sine de toate prejudecățile deprinse în lume. Se eliberează de grijile vieții și, spunând continuu rugăciunea, încetează a rătăci precum meteoriții. Atunci înțelegi că s-a curățit. Deoarece nu se mai apleacă spre lucruri viclene și necurate, despre care auzise și văzuse în lume. După aceea, intrând și ieșind din inimă prin rugăciune, curățește drumul și înlătură orice urâciune, viclenie sau necurăție. Astfel, mintea declară război patimilor și demonilor care hrănesc patimile ce se cuibăresc în inimă de ani mulți, neștiute și nevăzute până atunci. Acum însă, când mintea și-a redobândit curățenia dintru început, le vede pe toate și ca un câine latră, se luptă cu ele ca un stăpân și păzitor al sufletului. Având ca armă numele lui Iisus, îi lovește pe dușmani până reușește de-i scoate afară, în afara inimii, de unde aceștia urlă ca niște câini sălbatici. Iar mintea trece apoi la curățirea murdăriei și necurăției pe care au lasat-o în urmă demonii, prin compromisurile pe care ne-au împins să le facem, la curățirea răului și păcatului. În continuu se luptă cu demonii pentru a-i scoate definitiv în afară, îndepărtându-i atât de mult încât aceștia să nu mai poată în nici un fel să facă rău. Și se tot luptă să arunce afară murdăria pe care aceștia continuu o aruncă înăuntru. După aceea, ca un bun iconom, aduce sufletului hrana care se cuvine și care îl conduce la iluminare și la sănătate.
La toate acestea, mintea are împreună-lucrător harul curățitor. Cel ce se roagă se află ca sub umbra acoperișului ascultării. Este păzit de harul care este dat de Dumnezeu pentru paza sufletului. Și după ce, puțin câte puțin, sunt alungați afară demonii, se curățește deplin inima și încetează orice murdărie. Se întronează mintea ca un rege în inimă și se bucură ca mirele ce se află în cămara nunții cu mireasa lui. Aduce bucurie sfântă, curată, pașnică. Spune rugăciunea fără osteneala. Atunci harul lucrează fără nici o stânjeneală și arată minții toate făgăduințele pe care urmează a le primi ca răsplată dacă își împlinește datoriile sale fără lipsă. De acum, fiind în liniște și pace, venind harul, mintea este condusă la vederea cea duhovnicească, pe măsura posibilităților pe care i le ofera temelia pe care a pus-o.
Așadar, este mai întâi frica de Dumnezeu, credința, ascultarea desăvârșită, lepădarea de sine, și apoi vin toate celelalte. Astfel, omul ajunge la dragostea desăvârșită și la nepătimire. Ajunge la starea de a nu mai umbla în nici un fel răul în mintea sa și de a striga din adânc: “Însetat este sufletul meu după Tine, Dumnezeul meu! Când voi vedea și când voi ajunge la dumnezeiasca Ta vedere?” si: “Aștept moartea cu cea mai mare bucurie. Când se vor închide ochii aceștia pentru ca să se deschidă ceilalți, care vor vedea totul, veselindu-se pentru toate?” Deci, silește-te, fiul meu, siliți-vă spre supunerea cea fericită, întru care există toate aceste bunătăți, și petrece ca un singur suflet in diferite trupuri. Atunci se va odihni și duhovnicul vostru și se va ușura rugându-se pentru voi cu tot sufletul în bucurie și dulceață. În timp ce, dacă voi sunteți în neascultare și vă lipsiți de toate cele bune, atunci duhovnicul are permanent sufletul greu și de multă întristare slăbește, înaintând pas cu pas spre moarte.
Toate acestea le-am trăit eu. Am gustat din fructul lor și am aflat cât este de dulce! Nu am aflat mai mare odihnă decât aceea pe care ti-o dă ascultarea desăvârșită. L-am îngropat pe bunul meu duhovnic și am aflat liniștea prin rugăciunile lui.
Lucrați acum, cât sunteți tineri, pentru a culege roadele nepătimirii la bătrânețe. Nu lucrați numai la bătrânețe. Dacă vă străduiți, în douăzeci de ani veți vedea ceea ce vă spun eu acum. Iar dacă nu vă străduiți, chiar vârsta lui Matusalem dacă veți trăi, tot nu veți ajunge să vă bucurați de aceste daruri duhovnicești.
Străduiți-vă, urmați îndemnul duhovnicului, îndemnați-vă unul pe altul la bine. Și veți vedea o așa nelucrare a patimilor și atâta pace a sufletului, ca și când ați fi în Rai.
