Cateheza despre “Veșnicia ascunsă într-o clipă”

PausePlayPlayPrev|Next

Părintele Arsenie Papacioc:
 

Dar nu pentru trecutul tău grozav te mântuiești, ci pentru trăirea momentului. Se poate să faci un păcat de moarte și anulezi totul. Pentru că “în ce te va găsi moartea, în aceea te va judeca”. Sau poți să cazi într-o patimă și să te ridici într-o clipă, cu mare părere de rău și sigur, cu căință, cu smerenie. Chiar dacă mori în fiecare zi, și preț de o secundă, prin păcate sau neatenții, trebuie să înviezi în aceeași zi. Orice moarte trebuie urmată de o înviere, în fiecare zi!
 

Vă mai spun ceva: fiți atenți la secundă; la fiecare secundă! O secundă, o biată secundă, la care nici nu suntem atenți, și mântuirea poate fi pierdută! Un moment e foarte important dacă știi să-l trăiești. Deci trăiești momentul ca să repari trecutul și să câștigi viitorul! Nu vă gândiți ce va fi. Lăsați viitorul să-și rezolve singur problememle! Tu trăiește momentul ăsta cum trebuie și lasă în seama lui Dumnezeu viața ta.
 

*

Părintele consideră că a fi licențiat este o realizare profesională. Numai a dori Veșnicia fericită și a face în fiecare zi tot ce-ți stă în putință să ajungi acolo, înseamnă că te-ai ancorat la idealul cel mai înalt, fără de care nu reușești mai nimic:
 

“Problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri Veșnicia. Acesta este idealul. A avea cineva gândul să ajungă ceva în viață e un scop omenesc, nu un ideal. Idealul este să slujești la ce e mai înalt posibil. Dacă tu nu știi că slujești lui Dumnezeu, Care e Veșnic, te vei împotmoli. Trebuie să fii atent: ce nu ține de Veșnicie, nu face!” Citește mai departe…

Cateheza despre “Sensul ispitelor și al necazurilor”

PausePlayPlayPrev|Next

Sfântul Ierarh Nectarie:
 

1. Pentru ce necazurile noastre sunt dese și succesive?
 

Dar oare pentru ce întristările noastre sunt atât de dese și atât de numeroase? Această nedumerire ne-o dezleagă Sfânta Scriptură, care arată pricina pătimirilor noastre – pricină care coboară până la păcatul strămoșesc – când zice: Precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el (Rom. 5:12). Prin urmare păcatul și moartea, pe care le-am moștenit, sunt cele dintâi pricini ale chinurilor pe care le îndurăm, fiindcă pe de o parte păcatul, interpunăndu-se ca un zid despărțitor între Dumnezeu și oameni, l-a înstrăinat pe om de Dumnezeu. Consecințele acestui fapt au fost întunecarea duhului și orbirea puterilor sufletești, adică a puterii cunoscătoare, a celei voitoare și a celei simțitoare; și acestea tocindu-se, cu greu l-au mai putut sluji pe om și au devenit pentru el surse a mii de întristări și dureri. Iar, pe de altă parte, moartea pe care am moștenit-o a semănat în noi stricăciune, care s-a dezvoltat în noi, și, de-a lungul timpului, am văzut toate câte ne-au venit din această dezvoltare și care, de vreme ce ne amenință existența, sunt dureroase și greu de purtat.
 

Așadar cea dintâi și cea mai importantă pricină a întristărilor noastre este aceea pe care deja am enunțat-o la început, iar a doua o constituie starea noastră morală, care ne situează fie mai aproape, fie mai departe de Dumnezeu. Iar acest zid despărțitor pe care l-a înălțat potrivinicia noastră față de El pe toți ne-a depărtat de Dumnezeu, fiindcă starea noastră, aproape a tuturor, era una de potrivnicie fața de Dumnezeu. Dar când zidul despărțitor a fost surpat de Hristos, deja totul s-a schimbat, fiindcă Hristos nu numai că a împăcat neamul omenesc cu Dumnezeu, ci a întărit din nou sufletul omului prin lumina Lui dumnezeiască, deși puterile sufletești erau tocite. Așadar starea creștinilor poate să se schimbe în funcție de luminarea pe care o primesc prin credința lor în Domnul nostru Iisus Hristos, fiindcă El întărește puterile sufletului pentru a-i sluji acestuia fără greșeală și pentru a-i da astfel mai puține necazuri de răbdat. Citește mai departe…

Epistolele pastorale ale Sfântului Ierarh Nectarie

24 ianuarie 1907

Precuvioasă fiică în Domnul, Xeni, binecuvântarea mea părintească fie cu tine.
 

Despre pacea sufletului.
 

Fiica noastră în duh Amalia a întrebat dacă e cu putință ca pacea să locuiască într-o inimă plină de patimi. Îi voi răspunde la întrebare în această scrisoare, scriind cele ce urmează.
 

Pacea este, cred, apa odihnei, cum spune Psalmistul. Este darul pe care Domnul îl dăruiește cu prisosință celor ce și-au aflat pacea la Dânsul și Îi împlinesc poruncile.
 

Domnul nostru Iisus Hristos vorbind sfinților Săi ucenici și Apostoli înainte de sfintele patimi le-a dăruit pacea Sa spunând: “Pace vă las vouă. Pacea mea o dau vouă.” (Ioan 14,27). Așadar pacea uceinicilor Domnului este darul dăruit de Dumnezeu, căci Dumnezeu este numit Dumnezeul păcii în Sfintele Scripturi (II Cor. 13,11). Dumnezeiscul Iacov, fratele Domnului, în Epistola sa sobornicească spune că “Roada dreptății se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea.” (3,18).
 

Învățăm de aici că Dumnezeul păcii îi răsplătește pe ucenicii Săi dăruindu-le pacea Sa și că roada dreptății, adică lucrarea Evangheliei sau Cuvântul lui Dumnezeu, în pace se seamănă prin cei ce o lucrează, adică prin fiii păcii și pentru fiii păcii cei chemați la mântuire. Picioarele lor sunt frumoase, fiindcă ei binevestesc pacea și binevestesc cele bune. Pacea, întrucât este dar dumnezeiesc, rămâne în ucenicii Domnului și este lumină: dintr-însa se împărtășesc cei luminați. Pacea, întrucât este lumină, fuge de întuneric, fiindcă nu este cu putință a fi părtășie între lumină și întuneric. Întunericul este păcatul, iar pacea fuge de păcat. Întru acestea, păcătosul niciodată nu-și poate afla pacea. Ne întrebăm însă oare toate patimile din noi sunt păcate ce ne țin departe de pacea Domnului dăruită celor luminați prin lumina cunoașterii lui Dumnezeu? Răspundem ca nu toate patimile din noi, cei luminați, sunt păcate, căci acelea cu care ne-am născut, ale sufletului și ale trupului, au fost sădite de Dumnezeu Însuși în noi și nu trebuie să ne socotim vinovați pentru ele; aceasta, pentru că Dumnezeu pe toate le-a făcut in chip desăvârșit. Patimile ne-au fost date ca noi să dobândim unul sfârșit cel dorit și drept. Dacă toate aceste patimi vor lucra după legea lui Dumnezeu și pentru a-și împlini menirea (după rațiunea existenței lor), sârguind spre sfârșitul dorit, ele se vor preface în puteri ale sufletului, nemaiavând nimic pătimaș și necurat, viețuind dimpreună cu pacea. Pacea nu se va mai depărta de sufletele în care aceste patimi lucrează, de vreme ce, prin purtarea lor, sufletele acestea vor păzi legea dumnezeiască. Dacă însă patimile despre care vorbeam vor lucra nu prentru dobândirea sfârșitului celui dorit și drept, pentru care ne-au fost date, ci spre plinirea lor, cu necugetare, călcând legea lui Dumnezeu și lucrând cu nebunie și nesocotință, atunci în ele își vor face loc pătimirea și necurăția, iar lucrarea lor se va socoti un păcat. Cel ce se slujește de ele în acest chip păcătuiește neîndoios în fața lui Dumnezeu. Dar, afară de patimile cu care ne naștem și care ne-au fost sădite în suflet ca să lucrăm virtutea și să ne desăvârșim, mai există un fel de patimi, cele ale sufletului, pe care nu Dumnezeu le-a pus în noi, ci pe care le moștenim. Acestea sunt legea păcatului, care apare în noi ca o înclinare spre rău. Este o înclinare care tinde a ne stăpâni cu totul voința și a o conduce după cum voiește. Caută să ne cârmuiască și să ne subjuge puterile sufletești și trupești spre a le preface în patimi înrobitoare, necurate și diavolești. Când ajunge a stăpâni pe cineva, alungă de la el pacea și acela, înrobit de patimile, se face rob păcatului, pierzându-și pe veci liniștea. Citește mai departe…

Cateheza despre “Cinstirea Sfintelor Moaște”

PausePlayPlayPrev|Next

Sfântul Ioan Damaschinul:
 

Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele sfinţilor, care izvorăsc, în multe chipuri, faceri de bine şi dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voinţa Lui Dumnezeu a izvorât în pustie apă din piatră tare şi din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete, este de necrezut ca să izvorască mir binemirositor din moaştele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu şi cinstea pe care o au sfinţii de la Dumnezeu. În Legea Veche, era socotit necurat tot cel care se atingea de un mort, dar nu erau socotiţi necuraţi înşişi morţii. După ce însăşi viaţa şi cauza vieţii a fost socotită între morţi, nu mai numim morţi pe cei care au adormit întru nădejdea învierii şi cu credinţă în El. Cum poate să facă minuni un corp? Cum dar, prin ei, demonii sunt puşi pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd, leproşii se curăţă, ispitele şi supărările se risipesc şi se pogoară toată darea cea bună de la Tatăl luminilor? Cât de mult trebuie să te osteneşti ca să găseşti un sprijinitor care să te prezinte împăratului cel muritor şi să pună pe lângă el cuvânt pentru tine? Dar nu trebuie cinstiţi oare apărătorii întregului neam omenesc, apărătorii care se roagă lui Dumnezeu pentru noi? Da, trebuie să-i cinstim, ridicând biserici în numele lor, aducând roade, prăznuind pomenirea lor … Prin cele care Dumnezeu este cinstit, prin acelea se vor bucura şi slujitorii Lui; de acelea de care Dumnezeu Se mânie, de acelea se vor mânia şi ostaşii Lui.
 

Sfântul Vasile cel Mare:
 

Primiţi-le cu atâta bucurie cu câtă vi le-au trimis paznicii lor. Nimeni să nu se îndoiască, nimeni să nu şovăiască; el e acel luptător nebiruit. Aceste oseminte le recunoaşte Domnul, ele s-au luptat împreună cu sufletul fericitului. Ele şi sufletul lui vor primi cununa la dreapta zi a răsplătirii lui.
 

Sfântul Nicolae Cabasila:
 

Nimic nu e mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos şi la trup şi la suflet şi la felul morţii şi întru toate… Aşa că, dacă Hristos într-adevăr Se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta, în carne şi oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaşte. (…) Aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată. Citește mai departe…

Cateheza despre “Arhimandritul Zaharia Zaharou – Lărgiți și voi inimile voastre”

PausePlayPlayPrev|Next

Plinătatea pe care Duhul Sfânt o împărtășește sufletului este plinătatea dragostei lui Hristos pentru om. Siluan scrie: “O, Doamne, Tu iubești zidirea Ta; și cine poate pricepe dragostea Ta, sau să se desfăteze de ea, de nu va fi învățat de Tine Însuți prin Duhul Tău cel Sfânt?”. Și aici iarăși cuvântul Evangheliei: “Acela pre voi vă va învăța toate” (In. 14:26) se adeverește. Prin Duhul Sfânt omul devine învățat de Dumnezeu și înțelege nețărmurita și nespusa dragoste a lui Hristos. Dar fără Duhul Sfânt omul este doar “țărână păcătoasă”, spune Siluan. Prin Duhul Sfânt el este călăuzit în tot adevărul privind dragostea lui Hristos pentru tot omul. Duhul Sfânt nu numai descoperă dragostea Domnului pentru lume, ci insuflă de asemenea în suflet dragoste pentru Domnul. Sfântul mărturisește: “Domnul ne iubește fără de măsură și nu aș fi putut cunoaște această dragoste dacă Duhul Sfânt, care învață tot lucrul bun, nu m-ar fi învățat. Inima mea Te-a iubit, o, Doamne, și de aceea tânjesc după Tine și cu lacrimi Te caut.” Într-un alt loc, se roagă precum urmează: “O, Duhule Sfinte… darul Tău este o fierbinte dragoste de Dumnezeu.”
 

În timpul arătării lui Hristos celui Viu, Duhul Sfânt împărtășește omului însăși starea lui Hristos și El dăruiește toată dragostea Sa celui iubit. Aceasta se vădește din belșugul de lacrimi dulci pe care sufletul le varsă. Lacrimile sunt cea mai bună și mai potrivită expresie a dragostei. Dragostea arzătoare pentru Domnul cel dorit este atât de mare, încât duhul omului este răpit de vederea lui Dumnezeu. Atunci sufletul, care este plin de dragostea lui Dumnezeu, dă uitării atât cerul cât și pământul. Și omului nu-i mai pasă nici de cer, nici de pământ, singura lui grijă este să fie cu Domnul, Care este Împăratul cerului și al pământului. Citește mai departe…