Canonul Sfântului Andrei Criteanul

La începutul Postului Mare rânduiala bisericească ne pune înainte, în primele patru zile, în cadrul Pavecerniței Mari, o slujbă specială și impresionantă, prin conținut și prin întindere: Canonul cel Mare, al Sfântului Andrei Criteanul.
 

Sfântul Andrei Criteanul s-a născut la Damasc (Siria) în jurul anului 660, sub stăpânire musulmană, într-o familie creștină care i-a dat o educație aleasă. Mai târziu, el devine monah în Frăția Sfântului Mormânt de la Ierusalim, fapt pentru care a fost numit mai târziu și Ierusalimiteanul.
 

Curând devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar în 685, în calitate de delegat al acestuia, semnează la Constantinopol actele Sinodului VI Ecumenic, care a condamnat în 681 erezia monotelită.
 

Monahul Andrei rămâne în Constantinopol, unde i se încredințează conducerea unei importante opere social-filantropice, în special conducerea unui orfelinat și a unei case pentru bătrâni, lucrare socială foarte populară pentru Biserica bizantină din acea vreme.
 

În anul 692 a fost ales episcop de Gortina, în Creta. De aici a primit și numele de Cretanul sau Criteanul, pe care i l-a dat tradiția bisericească.
 

Sfântul Andrei Criteanul a trecut la viața veșnică în anul 740, pe când se întorcea de la Constantinopol spre Creta de aceea, mormântul său nu se află în Creta, ci în localitatea Eresos din insula Mitilene.
 

Nu se poate preciza când și unde autorul nostru și-a scris capodopera. Cea mai plauzibilă ipoteză presupune că Sfântul Andrei a redactat acest Canon la o vârstă înaintată, sub povara anilor și conștient de iminența sfârșitului său, pentru care motiv Canonul a și fost intitulat un adevărat cântec al lebedei.
 

Imnul compus de Sfântul Andrei este un canon de pocăință, alcătuit din 9 cântări bogate, compuse la rândul lor din stihiri scurte de pocăință, ritmate de invocația Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!, cerere care amintește de rugăciunea vameșului din prima duminică a perioadei Triodului.
 

Canonul Sfântului Andrei nu e mare atât prin întindere, ci îndeosebi prin conținut, prin sublimitatea ideilor, prin profunzimea simțămintelor legate de trăirile sufletului omenesc, care, privind la starea de decadență, de însingurare și de îndepărtare față de Dumnezeu, cere cu stăruință Cerescului Tată milă și iertare.
 

Imnul liturgic radiografiază lucrarea păcatului în viața omului, arătând că prin păcat se pierde frumusețea curăției din Rai, se pustiește sufletul, se transformă demnitatea omului în ocară. Omul robit de păcat cade, scade și decade, ajungând înstrăinat în relația cu Dumnezeu.
 

Pildele scripturistice oferite cu generozitate de Canon ne pun în față trei categorii de oameni: drepții, ce au urmat calea luminoasă către Cer; păcătoșii care, robiți de patimi, au gustat din amarul înstrăinării și al izolării de lumina Preasfintei Treimi, dar prin pocăință au cunoscut întoarcerea, ajungând la mântuire; păcătoșii care, după cădere, nu au luptat pentru îndreptare, pierzându-se.
 

Canonul strigă cu multă stăruință să urmăm celor dintâi, iar de am căzut în păcat să urmăm pilda celor din a doua categorie, fugind de destinul dramatic al celor din ultima ceată.
 

Ar fi bine ca în acest post să ne obișnuim cu citirea cât mai deasă din canonul Sfântului Andrei Criteanul, pentru a trăi experiența unei pocăințe sincere, urmată de o grabnică întoarcere la o viață bineplăcută lui Dumnezeu.
 

(Text de Mădălina-Florina Andreescu)