Canonul Cel Mare

În cea de-a cincea săptămână se înalță înaintea noastră uluitorul chip al unei femei care a început ca noian a tot păcatul și a toată necurăția, pentru a deveni în cele din urmă înger în trup: chipul Cuvioasei Maria Egipteanca. Întoarsă fulgerător de Dumnezeu de pe calea cea pierzătoare a vieții desfrânate, (…) ea a devenit pentru noi toți pildă a pocăinței.
 

Ea nu știa Sfânta Scriptură, nu a citit-o niciodată; a intrat în pustie fără cărți, și totuși, cum povestește bătrânul Zosima, l-a uimit prin adânca cunoaștere a Scripturii. Dumnezeu Însuși a învățat-o, fiindcă ea auzea în inima sa cuvintele Sfintei Scripturi. Dumnezeu i-a dat străvedere, pe care nu o au oamenii obișnuiți: cunoștea numelui monahului Zosima, știa că este preot. Ea ne-a arătat cea mai uluitoare dintre toate pildele de pocăință, chemându-ne și pe noi pe această cale: fiindcă atunci când auzim de ea, de viața ei chinuitoare din pustie, trebuie să ne rușinăm dacă nu ne pocăim deloc, dacă nu ne îngrijim de curățirea inimii noastre.
 

(Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Editura Sophia, București, 2010, p. 120.)

A deznădăjdui (…) nu trebuie. Uitați-vă la Maria Egipteanca. (…) După întoarcerea din viața păcătoasă către Domnul, ce osteneli n-a purtat ea? Dar până la moarte tot spunea: ,,Sunt o păcătoasă netrebnică, nevrednică de nicio milă a lui Dumnezeu” – și asta chiar atunci când, având darul străvederii, știa fără să i se spună și numele lui Zosima. Și altminteri nici nu se poate. Cel ce se ostenește cu adevărat, acela vede limpede că fără ajutorul lui Dumnezeu nu faci nimic. Întrucât această lecție se repetă toată viața, în inimă se formează convingerea că doar ceea ce este rău e al nostru, iar ce e bun este de la Domnul. Și atunci, ce ne mai rămâne? Ne rămâne doar să strigăm: ,,Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” – însă fără nicio mișcare de disperare sau (…) renunțare la așteptare.
 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, Editura Sophia, București, 2009, p. 419)

Cântările bisericești din timpul Postului Mare ne antrenează în interioritatea pocăinței.
 

Ele ne cheamă să privim nu atât la solemnitatea slujbelor exterioare, cât la sărăcia sufletului nostru slăbit de păcate pentru a aduna, prin smerită rugăciune, comori de lumină în inimă.

Canonul cel Mare este un dialog al omului păcătos cu propria conștiință, luminată de citirea Sfintei Scripturi, medi¬tație biblică și rugăciune de pocăință.
 

Acest imn liturgic se cântă în timpul Postului Păresimilor pentru a se arăta că toți oamenii au nevoie de pocăință și de iertare a păcatelor pentru a ajunge la mântuire.
 

Marii păcătoși care s-au pocăit și s-au ridicat din păcat și patimi devin nu numai dascăli ai pocăinței pentru întreaga Biserică, ci și rugători pentru cei ce se luptă cu păcatul sau se curăță de el prin pocăință.
 

Să Îl rugăm pe Hristos Domnul și pe toți sfinții Lui să ne ajute cu rugăciunile lor și să ne dăruiască puterea de a simți în suflet roadele pocăinței din Postul Mare, adică sfințirea vieții, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Noi dăruim ceea ce avem, postirea, ca să primim ceea ce nu avem, nepătimirea.
 

(Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)