Canonul cel Mare

Ne aflăm la începutul postului cel mare care ne pregătește pentru cea mai importantă sărbătoare din calendarul ortodox – Învierea Domnului. În primele zile din această călătorie sufletească de șapte săptămâni, Biserica a așezat cântările Canonului cel mare, întocmit de Sfântul Andrei Criteanul. De luni seara până joi, credincioșii se adună în biserică, unde, într-o atmosferă adâncă, de pace și liniște, participă la slujbele rânduite anume pentru a ne pregăti să parcurgem acest drum anevoios al postului.
 

Canonul Sfântului Andrei este un imn liturgic de pocăință, cântat pe o muzică lină, aproape tristă, ce predispune la meditație și la întoarcere către noi înșine. Este pus în chiar primele zile ale postului pentru a face trecerea de la tumultul vieții din afara postului, către noi înșine, către viața noastră interioară. Căci ce altceva este acest pelerinaj sufletesc, cum l-a numit părintele Iustin în predica sa, dacă nu o călătorie spre noi înșine, ca a fiului risipitor? O călătorie în care pornim, din țara plăcerilor, cea îndepărtată de suflet, către Acasă, către Tatăl, către Hristos ascuns în inima noastră, pe care nădăjduim să-L găsim strălucind în Învierea Sa, la finalul călătoriei.
 

Așa cum ne îndeamnă cântările acestui canon, cea mai mare grijă pe care se cuvine să o avem, îndeosebi în perioada postului, este grija pentru sufletul nostru, prin cultivarea vieții interioare. Cum vom face aceasta? Prin postire și înfrânare, în primul rând, apoi prin trezvie, prin atenta supraveghere, prin retragere din lume și din tumultul vieții sociale, prin liniștire și prin rugăciune.
 

Pentru a realiza liniștirea de care sufletele noastre însetează trebuie să ne simplificăm viața. Să ne analizăm viața și să dăm la o parte balastul. Pentru că, ne spune Filocalia, cine iubește liniștirea trebuie să iubească simplitatea. Liniștea este recompensa celui care iubește simplitatea, spune părintele diacon Sorin Mihalache, într-o conferință despre înfrânare.
 

Societatea noastră este un abis fără fund care ne trage spre el, îndepărtându-ne de noi înșine. Ea ne cere simțurile, pe când Sfinții Părinți ne îndemână să le păzim. Stând în liniște, cu noi înșine, vom avea timp să ne vedem neajunsurile, neputințele, păcatele. Cine se retrage în sine se obișnuiește să se odihnească în sine, spune părintele Mihalache, în aceeași conferință.
 

Sfântul Maxim Mărturisitorul decodifică înfrânarea în șase tipuri de opriri:
– oprirea de la săvârșirea păcatului (a nu face răul),
– oprirea de la hrana care ne aprinde,
– oprirea de la amestecul cu cei ce viețuiesc fără strajă (persoane care critică mult, sunt mereu nemulțumite),
– a ne opri de la îndeletnicirea care ne îndepărtează de la viața cea după Dumnezeu,
– a ne înfrâna de la avuția cea vrednică de osândă, care trage mintea spre multe,
– a nu mai avea parte de o voie proprie.
 

Această ultimă oprire este cea mai înaltă; ea pare că se adresează în principal monahilor, dar este potrivită și nouă, celor din lume, celor care trăim în familie. Și noi putem să ne tăiem voia, putem să-i punem pe ceilalți pe primul loc, cu nevoile lor stringente, câteva ceasuri pe zi, obișnuindu-ne cu momente în care să nu mai trăim numai pentru noi înșine, ci să trăim, pur și simplu, pentru ceilalți. Iată cât de simplu și cât de frumos!
 

Ce aduce bun înfrânarea însoțită de postire este ordinea gândurilor, ordinea interioară care apoi se repercutează asupra tuturor lucrurilor pe care le facem. Așadar, beneficiul final este un om lăuntric diferit de ceilalți, un om înnoit, mai bun, așa cum ne cere Dumnezeu să devenim. Omul care să Îl întâlnească pe Hristos Cel Înviat.
 

(Text de Mădălina-Florina Andreescu)