Duminica Ortodoxiei

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predici

Domnul nostru Iisus Hristos a zis: Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine rămâne, și Eu întru el (In 6, 56). Bucurați-vă, cei ce v-ați împărtășit cu evlavie! Pe cât e de nemincinos cuvântul Domnlui, pe atât e de neîndoielnic că Domnul e în voi după împărtășirea cu sfintele, preacuratele și de viață făcătoarele Lui Taine. Însă, fraților, Domnul, după ce a venit și S-a sălășluit în noi, nu poate să rămână nemărturisit întru această lucrarea lăuntrică a Lui în noi, așa cum nu Se lasă nemărturisit în purtarea de grijă cea dinafară pentru noi, dând nouă ploi și vremuri roditoare (Fapte 14,17). El Însuși spune că va intra la cel ce își va deschide ușa inimii și va cina cu El, și acela cu El (v. Apoc. 3, 20). Așadar, oare voi cinați cu Domnul, și Domnul cu voi? Vă pun această întrebare fiindca dintre voi, cei ce sunteți aici de față, poate că nu e nimeni care să nu se fi împărtășit deja cu Tainele lui Hristos. Ei bine, a început și în voi ceea ce ar trebui să fie rodul limpede al acestei Taine preaslăvite?
 

Domnul, venind, aduce cu Sine cina: aduce toate bunătățile duhovnicești spre mântuire, al căror bunătăți El este singurul Izvor, și le dă sufletului să le guste. Deci intrați înăuntrul vostru și priviți.
 

Domnul este Lumină. El aduce cu Sine lumină și în sufletul care L-a primit. Când într-o cameră întunecoasă este adusă o făclie ce luminează puternic, camera și toate lucrurile din ea, de la mic la mare, se fac văzute împreună cu însăși făclia și cu cel care a adus-o. Așa e și cu lumina duhovnicească ce luminează sufletul care L-a primit pe Domnul. Ea e lumina cunoștinței și înțelegerii întregii iconomii a mântuirii noastre. În această lumină ne dăm seama limpede de nimicnicia și neajutorarea noastră, precum și de marele și mântuitorul pogorământ al lui Dumnezeu față de noi, împreună cu toate adevărurile legate de aceasta: despre Treimea Cea de o ființă, despre căderea noastră, despre întruparea lui Dumenzeu Cuvântul, despre moartea Lui pe cruce și despre înviere, despre rânduirea Sfintei Biserici, desprea împărtășirea dintre cei cerești și cei pământești și despre moștenirea pregătită în cer credincioșilor care se ostenesc în viața pământească după îndreptarul credinței – într-un cuvânt, împreună cu toată suma adevărurilor mântuitoare. Aceste adevăruri ne sunt cunoscute întotdeauna, ca unor creștini ce suntem; dar până ce nu intrăm în viața după Hristos, această cunoaștere rămâne exterioară. Domnul, venind, le unește nu doar cu mintea, ci cu toată ființa sufletului nostru, până într-acolo că după asta nu mai rămâne nici o umbră de îndoială, nici o clipă de uitare. Ne dăm seama fără putință de îndoială de faptul că lumina ne înconjoară acum și luminează tot ce este în jurul nostru: la fel și cel ce L-a primit pe Domnul stă în mod conștient cu mintea în adevărurile acestea și rămâne în ele neabătut, lucrând în sfera sa proprie. Așa trebuie să fie și în oricine s-a împărtășit cu Tainele lui Hristos, cu oricine L-a primit în sine pe Domnul. Dar în noi oare așa stau lucrurile, fraților?
 

Domnul este Putere atotfăcătoare de viață. El aduce cu Sine putere duhovnicească și în sufletul care L-a primit. Gândiți-vă la un bolnav istovit, care zace în pat de-abia putând să-și ridice mâinile, de-abia vorbind, de-abia mișcându-și ochii în cap: dar îndată ce se vindecă, simțind în sine putere și sănatate, începe să meargă și să lucreze nu doar fără durere, ci și cu plăcere, asemenea slăbănogului vindecat de Domnul, care, luându-și patul, a mers sărind și lăudând pe Domnul. Așa e și cu sufletul păcătos, slăbănogit duhovnicește: când primește în sine pe Domnul simte tărie și putere duhovnicească, adică simte râvnă însuflețită pentru tot binele și pentru împlinirea fiecărei porunci a lui Dumnezeu, râvnă nebiruită de nici un fel de piedici – nici dinafară, nici lăuntrice – ridicate de patimi și de năravurile rele și necurmată nici de nelucrare, nici de amânări. Totdeauna facem nițelus bine – însă îl facem atunci când ne vine la îndemână și când împlinirea binelui nu cere jertfe și strădanii deosebite. În starea de care vă vorbesc eu însă, ia naștere o energie deosebită, însoțită de îndreptarea tutoror gândurilor, dorințelor și hotărârilor numai spre ceea ce e plăcut lui Dumnezeu, și care se vădește nu doar prin vioiciune, ci chiar printr-o oarecare neînfrânare în ostenelile facerii de bine și cucerniciei, care nu simte oboseală și săturare. Așa trebuie să stea lucrurile în oricine se împărtășește cu Tainele lui Hristos, în oricine a primit în ele pe Domnul. Dar în noi oare așa stau lucrurile, fraților?
 

Domnul e Pace. El aduce cu Sine pace și în sufletul care L-a primit. Pe marea Tiberiadei, când se pornise furtună mare, când marea era învolburată și Apostolii căzuseră în tulburare, Domnul, îmblânzind stihiile prin cuvântul Său cel atotputernic, a înstăpânit liniște mare, care i-a odihnit și veselit pe toți. Așa e și cu sufletul ce îndeobște este tulburat de multe gânduri, dorințe, planuri și mișcări ale inimii: după ce vine în el Domnul, se sălășluiește în el adâncă liniște duhovnicească, netulburată de nimic nici dinafară, nici dinăuntru – liniște care dă putința de a auzi limpede chiar și un glas slab, fie că acesta este din cer, fie că este de pe pământ. Aceasta nu e nemișcare, ci rânduială și măsură a tuturor lucrărilor duhului nostru, în toate aspectele lui, rânduială și măsură care, fiind în vigoare înăuntru, se vădesc și în afară prin cumpănirea tutoror mișcărilor și printr-o întocmire a faptelor care nu tulbură nici una dintre rânduielile întâlnite. Așa trebuie să stea lucrurile în oricine se împărtășește cu Tainele lui Hristos, în oricine L-a primit în sine pe Domnul. Dar cu noi oare așa stau lucrurile, fraților?
 

Domnul e Foc încălzitor. El aduce cu Sine căldură duhovnicească și în sufletul care L-a primit. Cel ce intră din frigul de afară într-o cameră încălzită simte o căldură care-l pătrunde plăcut în întreg trupul. Așa e și cu căldura duhovnicească: ea îmbracă sufletul la fel ca o haină după primirea Domnului în Sfintele Taine. De sus – bunăvoința lui Dumnezeu împăcat, în urmă – ștergerea păcatelor, în viitor – încredințarea de negrăita moștenire creștinească, în jur – împărtășirea plină de pace cu nevăzutul și văzutul: iată razele acestei călduri duhovnicești, raze care, adunându-se în inimă, pricinuiesc în ea arderea duhului, care atrage acolo toate puterile firii noastre: lucru prin care se întocmește acolo o locuință tare pentru a încăpea Neîncăputul. Această căldură naște desfătare, un rai de desfătare, o comoară duhovnicească pentru care omul este gata să dea totul ca să n-o piardă, ci să o stăpânească totdeauna. Așa trebuie să stea lucrurile în oricine s-a împărtășit cu Tainele lui Hristos, în oricine L-a primit în sine pe Domnul. Dar în noi oare așa stau lucrurile, fraților?
 

Așadar lumina cunoștinței, puterea însuflețirii spre bine, pacea sufletului, căldura dulce: iată martorii de căpetenie ai sălășluirii Domnului în inimile celor ce se împărtășesc întru adevăr, iată cina cu care hrănește El sufletul ce L-a primit. Auzind acestea, poate că mai mulți dintre voi se vor tulbura cu duhul și vor întreba: “Dar dacă cineva nu vede în sine astfel de mărturii, în el nu este Domnul?” Nu vă voi liniști cu minciuni: da, în acela nu este Domnul. Și mai mult de atât voi spune: nefiind în acela Domnul, pentru el nu este mântuire.
 

Totuși, luați seama să nu vă tulburați cu temeri mincinoase. Poate că aceste bunătăți duhovnicești nu sunt în toată puterea lor, dar sunt ca începuturi: și atunci trebuie spus că sunt. Nici ziua nu răsare dintr-o dată – dar îndată ce crapă de ziuă toți știu că noaptea a trecut și vine ziua. Nici floarea sau pomul nu cresc dintr-o dată – dar îndată ce din sămânță dă colț știm că viață noii plante a început. Nici bolnavul nu se scoală dintr-o dată în picioare după o boală grea – dar îndată ce s-a aflat leac și acesta își face efectul, știm că bolnavul merge spre însănătoșire. Așa să judecați și cu privirea la roadele primirii Preacuratelor Taine, roade care mărturisesc despre sălășluirea în noi a Domnului. Ele nu sunt în putere, dar poate că sunt ca începuturi. Răbdați și rămâneți în rânduiala care vă îndreptățește să așteptați arătarea lor în starea desăvârșită, și veți primi ceea ce așteptați. Întrebați: “Dar de unde să știm dacă sunt în noi macar aceste începuturi?” O să vă răspund că dacă aveți grijă de mântuire, ostenindu-vă să împliniți toate condițiile mântuirii, să știți că Domnul a început deja lucrarea Sa în voi. Continuați cu răbdare osteneala începută, și veți vedea că Cel ce a început va desăvârși. Dar dacă nici aceasta nu se află in voi, să știți că nici începăturile acelor roade nu sunt. Nepăsarea și negrija de mântuire sunt semnul limpede că în voi nu a început încă viața duhului, și trebuie refăcute toate. Totuși, nici atunci nu vă deznădăjduiti. Viața ne este dată tocmai ca să ne venim în simțiri și să ne pocăim. Asta și trebuie să facem. Vremea bineprimită a postului încă mai este. Să ne folosim de ea și să ne îngrijim a ne face așa cum trebuie tot “tratamentul” pregătirii pentru spovedanie și primirea Sfintei Împărtășanii! Atunci, după ce ne vom fi împăcat cu Domnul prin Taina Pocăinței și Îl vom fi primit în Preacuratele Taine, vom începe osteneala viețuirii care duce, în cele din urmă, întru lumină și întru desăvârșirea bunătăților care mărturisesc că Domnul este în noi și noi în El. Amin!
 

(19 martie 1861)