Cateheza despre “Părintele Dumitru Stăniloae”
Părintele Dumitru Stăniloae:
Iubirea presupune totdeauna două eu-uri care se iubesc, sau un eu care iubește și un altul care primește iubirea, sau de care cel ce iubește știe că e conștient de iubirea lui. Și aceasta, într-o reciprocitate. Dar in același timp iubirea unește cele două eu-uri în proporție cu iubirea dintre ele, fără să le confunde, căci aceasta ar pune capăt iubirii. Deci iubirea desăvărșită uneste paradoxal aceste două lucruri: mai multe eu-uri care se iubesc, rămânând neconfundate, și o unitate maximă între ele. Fără existența unei iubiri desăvârșite și veșnice nu se poate explica iubirea din lume și nu se vede nici scopul lumii. Iubirea din lume presupune ca origine și scop iubirea eternă și desăvârșită intre mai multe Persoane divine.
Fiecare din noi e într-un fel o lumină a lumii. Dar calitatea aceasta e și o misiune, pe care nu o putem împlini prin noi înșine în mod deplin. Noi o vedem împlinită în Hristos și, prin Hristos, participând și noi la această împlinire; Hristos e împlinirea ființei reale a omului, coroană a creației, pentru că în El omul e deplin unit cu Dumnezeu. Astfel Hristos e atât de “istoric”, atât de neconstruit și din acest punct de vedere e chipul cel mai uman al omului, dar, în același timp, dincolo de nivelul la care poate ajunge ființa noastră prin puterile sale. De aceea Hristos, omul atât de real, e, în împlinirea Lui ca om, și Dumnezeu. Mai precis, Hristos e omul împlinit, pentru că e unit cu modelul omului, cu Logosul divin.
Nu ne putem închipui că Dumnezeu mai întrerupe relația Sa cu vreo persoană, o dată ce a adus-o la existență. Căci altfel pentru ce a adus-o la existență? Iar omul de asemenea trebuie să aibă conștiința că Dumnezeu nu a întrerupt și nu va întrerupe niciodată relația cu el, că el nu este un accident pentru Dumnezeu, ci are o valoare permanentă. […] Dacă Dumnezeu nu mai poate uita pe cel cu care a fost în relație, El poate să-l și țină pe acela în existență, pentru ca amintirea să nu fie împreunată la El cu sentimentul că acela Îi lipsește. Dumnezeu vrea să arate și prin aceasta că iubirea Lui rămâne în veci, chiar și față de cei ce nu vor răspunde în veci iubirii Lui. Altfel ar părea de neînțeles faptul că și ei vor fi înviați. Orice persoană este o realitate unică, un semn unic al imaginației creatoare a lui Dumnezeu și rămâne ca o mărturie unică a ei, ca o formă unică a revelației Lui.
