Duminica Vameșului și Fariseului

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predici

Iată că au venit din nou săptămânile pregătitoare pentru Marele Post! Să mulțumim Domnului, Care ne-a învrednicit să apucăm această vreme mântuitoare de suflet! Să ne rugăm ca El să ne ajute și să ne folosim de această vreme potrivit bunelor Lui hotărâri privitoare la noi. În această privință, totuși, nu cred că e nevoie să vă spun prea multe. Nu întâmpinați acest răstimp pentru prima oară; nu o dată ați ascultat tâlcuirea însemnătății acestor zile și arătarea învățăturilor pe care trebuie să le tragem din ele; nu o dată, cred, ați cunoscut și cu lucrul cum sunt petrecute ele în chip ziditor și cum sunt petrecute în chip stricător. Și atunci, ce nevoie mai este de povățuiri întinse? Este îndeajuns să spunem: Frați și părinți! Faceți așa cum deja stiți, așa cum vă insuflă conștiința voastră și vă învață cercarea [experiența], numai să se întoarcă toate spre zidirea voastră și mântuirea sufletelor voastre.
 

Cu toate acestea, nu vreau, totuși, să vă las fără a vă aminti câte ceva, măcar în mare, spre a vă călăuzi la petrecerea în chip mântuitor a răstimpului care a venit. (…)
 

În ziua de astăzi și în toată săptămâna următoare să luăm lecție de la vameș și fariseu și să invățăm această lecție. Ea este scurtă: nu te nădăjdui în dreptatea ta, ci, cu toată bogăția faptelor tale bune, toată nădejdea mântuirii să ți-o pui în milostivirea lui Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
 

Privind la fariseu – cel dojenit, să nu credeți că faptele dreptății, cucerniciei, binefacerii și înfrânării aspre nu înseamnă nimic in ochiii lui Dumnezeu. Nu! Domnul l-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru că acesta a început să se laude cu ele, pentru că își pusese în ele toată nadejdea sa, uitând de păcate – de care, bineînțeles, nu era slobod. Deopotrivă, privind la vameș, să nu credeți că pacatele au puțină însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul îl laudă pe vameș nu fiindcă prin păcatele sale s-a pus în starea de a nu fi vrednic nici să privească la cer, ci pentru că după ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a părut rău și s-a strapuns pentru acesta, așteptând să își afle izbăvire doar în milostivirea lui Dumnezeu – îl lauda pentru acestă întoarcere de la păcat la Domnul, pentru duhul smereniei și durerii inimii întru care striga: “Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!”
 

După ce am luat acum ceea ce e adevărat și de la unul și de la celălalt, primim lecția aceasta: ostenește-te și lucrează Domnului cu osârdie, după toată lărgimea poruncilor Lui – însă nădejdea mântuirii să ți-o pui – toată – în milostivirea lui Dumnezeu. Niciodată nu vei ajunge să fii îndreptat în ochii lui Dumnezeu întotdeauna și în toate: de aceea, oricât ai părea de îndreptat pe dinafară, nu înceta niciodată să strigi din inimă: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
 

Iată lecția: pecetluiți-o în inimile voastre! Drept mijloc, iată ce să faceți: parcurgeți repede în gând viața voastră și uitați-vă dacă nu sunt în ea păcate – cu cuvântul, cu fapta și cu gândul. O! Firește, se vor găsi în ea mulțime de păcate! Dar dacă lucrurile stau așa, cum să nu strigăm fiecare: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”?
 

Adunați după aceea toate faptele voastre bune – sau cele pe care lauda noastră de sine le socoate drept bune – și vedeți: oare multe vor ieși la socoteală? Câte am putea, și câte am fi datori să facem în cele 265 zile ale anului; dar ce am făcut?! Și această puținătate să o scoatem la arătare, trâmbițând: “Nu sunt ca ceilalți!” – mai ales atunci când împotriva ei stau păcate cărora nu este număr? Fiindcă din cele 24 ceasuri ale fiecăreia din cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care să nu fi fost însemnate prin vreun păcat? Iar de vreme ce am priceput acest fapt, cum să nu strigăm: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”?
 

Și apoi, oare și aceste puține fapte bune sunt curate? Oare asupra fiecăreia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede răsfrângerea slavei lui Dumnezeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am făcut mai mult pe placul nostru și al oamenilor decât pe placul lui Dumnezeu? Iar dacă este așa, cum să punem vreun preț pe ele și, privind la ele, să ne semețim întru înșelare de sine, spunând în sinea noastră: “Nu sunt ca ceilalți!”? Nu! Puneți, doar, faptele voastre în fața neamăgitoarei oglinzi a dreptei judecăți însemnate în Cuvântul lui Dumnezeu: este greu de crezut că pe fiecare dintre voi conștiința nu-l va îndemna să strige: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
 

Poate că între voi nici nu sunt oameni care ar cuteza să spună în gura mare, lăudându-se pe sine: “Nu sunt ca ceilalți!”; însă eu cred că rar se găsește cineva care să nu fi căzut în părere de sine și încuviințare de sine atunci când prin inimă trec fără cuvinte gânduri ce dau nu puțină însemnătate ostenelilor noastre și lucrării noastre în mijlocul celorlalți. Nici acest simțământ al mulțumirii de sine nu este bun! Trebuie să simțim, și să simțim adânc, că nu merităm absolut nimic și nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur – milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude lăuntrice de sine trebuie alungate. Un sfânt nevoitor, de fiecare dată când gândul îi spunea: “cutare și cutare lucru este bun la tine”, bănuind ca este vorba de o lingușire a vrăjmașului, răspundea: “Blestemat să fii cu ‘binele’ tău!”. Așa făcea sfântul părinte; cu atât mai mult se cuvine să facem astfel noi, păcătoșii.
 

În lucrarea duhovnicească nu este nici un gând mai rău decât gândul părerii de sine. El năvălește pieptiș asupra simțământului smereniei și îl răcește. Focul nu poate fi pus împreună cu apa – iar străpungerea nu poate viețui împreună cu simțământul că ești drept. Precum lovește paralizia organele mișcării, așa și părerea de sine taie toată încordarea puterilor omenești spre bine. Precum roua vătămătoare strică florile minunate, așa și mulțumirea de sine amăgitoare strică în noi tot binele – așadar, alegeți fraților, binele și lepădați răul!
 

În cântările bisericești, fariseul este asemănat cu cineva care plutește pe mare într-o corabie, iar vameșul care se urgisea pe sine – cu cineva care face același lucru intr-o barcă proastă. Pe cel dintâi însă l-a înecat furtuna înălțării de sine lovindu-l de stânca trufiei, iar pe cel din urmă seninul adânc al urgisirii de sine și suflarea lină a suspinelor de pocăință l-au dus fără primejdie la limanul îndreptării dumnezeiști. În aceleași cântări, fariseul mai este asemănat cu cineva care merge în car, iar vameșul – cu cineva care merge pe jos. Cel din urmă, însă, adăugând la străpungere smerenia, a luat-o înaintea celui dintâi, care și-a pus în cale stâncile laudei de sine.
 

Auzind asemenea îndemnuri, fraților, înțelepțiți-vă pentru a alerga în așa fel încât să ajungeți la țintă. În voi mare să fie lacrimile, luntre – defăimarea de sine, vânturi – suspinele, iar glas al vameșului – toate cele pe care le-ați rânduit pentru plutire. Și fără îndoială veți ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu și veți atinge grabnic țărmul îndreptării, unde veți gusta dulcea tihnă a conștiinței întru atotiertarea lui Dumnezeu.
 

Să ne dăruiască acest mare bine nouă, tuturor, preaîndurata bunătate a lui Dumnezeu! Amin!
 

(12 februarie 1861)