Cateheza despre “Iertare. Cinstirea Icoanelor. Canonul de pocaință al Sfântului Andrei Criteanul.”
Părintele Sofian (din cartea Părintele Sofian Duhovnicul):
Despre Iertare:
Așa ne învață bătrânii cei îmbunătățiți și Însuși Dumnezeu, îndemnându-ne să împlinim această grea poruncă a iertării și a împăcării; pentru că atunci când vom rosti și noi către Dumnezeu cuvintele din Tatăl nostru: “Si ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm gresiților noștri!”, să fie adevărată mărturisirea noastră, adică să fie iertat și din inimă pe cei ce ne-au supărat sau I-am supărat cu ceva, ca să putem nădăjdui și noi a fi iertați de greșalele noastre, de către Tatăl nostru cel ceresc.
Daca ați citit “Jurnalul Fericirii” al Părintelui Nicolae Steinhardt, el scrie că acolo, în inchisoare, spuneau unii deținuți că iartă tot ce le-au făcut comuniștii, lor și familiilor lor, îi iartă pentru absolut tot, dar nu uită, știți… Și zice Părintele Steinhardt: imaginează-ți că mergi la spovedanie și preotul la sfârșit iți zice: “Domnul Dumnezeu să te ierte pe tine…”, dar Hristos ar interveni: “Stai, stai, Părinte! Frația ta îl ierți, dar Eu nu-l uit!”. Asta m-a făcut și pe mine să fiu mai atent… Adică înainte de a mă aresta a doua oară, începusem să scriu memorii din închisoare, și cum scriam și-mi aminteam persoane și oameni, simțeam în inimă cum crește ura așa, disimulat și mă schimbam cu fiecare pagină cu care o scriam. Reușisem să-mi găsesc o pace, făcusem Teologia, eram preot. Și reușisem să-mi schimb puțin inima mea. Dar acum cu toate acestea îmi aduceam în față niște lucruri care-mi trezeau, nu dorința de răzbunare, dar așa, o aversiune. Și atunci mi-am spus: trebuie să uit, trebuie să uit, că altfel mă întorc la pierzania inițială… Și am scăpat, mi-am propus să uit i am uitat. Nu am uitat chiar toate numele, de unele îmi mai amintesc, îmi mai amintesc și alții din când în când, dar chiar pot să spun că am uitat, sau că amintirea unor nume nu mă tulbură deloc. Nu simt nimic în inima mea împotriva lor, sunt ca și față de cineva pe lângă care am trecut și ne-am dat “bună ziua” și atâta tot. Mare lucru să uiți! Mi-a dat Dumnezeu așa un har, așa bunătate din cer, ca să mă facă să uit și să iert. Să uit și să iert. Așa că numai atunci vom ierta toți!
Despre Icoane:
Sfântul Ioan Damaschinul zice: “Odinioară, Dumnezeu cel necuprins și fără formă, nu Se reprezenta nicidecum în icoană. Dar acum, după ce S-a arătat în trup și cu oamenii a viețuit, înfățișez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu. Așadar, Iisus Hristos fiind și Dumnezeu și om, Îi înfățișăm în icoană nu firea sau natura divină, ci firea Sa omenească, portretul Lui fizic, așa cum ni L-au transmis, în timp, documentele iconografice.”
Aici, de fapt, în actul întrupării lui Dumnezeu este temeiul icoanei, al reprezentării lui Dumnezeu și a prietenilor Săi, Sfinții.
Dar icoana este și ea o imagine. Imagine care respectă anumite “canoane” sau legi impuse de Sfânta Tradiție. Prin icoană se reprezintă, într-un anumit fel, lumea suprasensibilă, Însuși Dumnezeu, Maica Domnului și sfinții îngeri și toți eroii credinței noastre. Numele lor sunt scrise în ceruri și ei alcătuiesc Biserica triumfătoare, dar nevăzută, însă tot așa de reală, sau mai reală decât Biserica văzută.
Dacă icoana a avut și a împlinit în trecut această delicată funcțiune, de a reprezenta și de a face sensibilă lumea suprasensibilă, pentru ce nu ar putea împlini și mai departe această funcțiune de vehicul pentru înălțarea noastră spirituală către Dumnezeu și de apropiere a împărăției lui Dumnezeu către noi!?
Acordând icoanei această funcțiune sacră, nu putem fi acuzați de iconolatrie, că facem idol din icoană, pentru că noi nu ne închinăm materiei din care este făcută icoana, ci prototipului pe care ea îl reprezintă, iar prin sfințirea icoanei și prin mijlocirea harului se poate stabili o comuniune între creștinul care se roagă înaintea icoanei și cel pe care îl reprezintă. Icoana este ca o fereastră prin care privim dincolo, în împărăția lui Dumnezeu. Icoana este o prezență, ea ne atrage atenția, ca odinioară glasul tainic din rugul aprins, care îi spunea lui Moisi ce are de făcut (Exod 3, 2-11). Când ne aflăm în prezența unei icoane, a cărei semnificație creștinul o cunoaște sau trebuie să o cunoască, el nu-și poate permite orice. Cel înfățișat în icoană îi aduce aminte de o anumită responsabilitate, de anumite obligații pe care le are față de stăpânul său Dumnezeu.
Despre Canonul de Pocăință al Sfântului Andrei Criteanul:
Marele Canon, această puternică chemare de pocăință pe care ne-o adresează Sfânta Biserică prin graiul Sfântului Andrei, arhiepiscopul Cretei, unul din cei mai aleși învățători ai pocăinței; acest mare și frumos Canon, de-a lungul celor 250 de tropare, este de fapt un dialog între noi și noi înșine, între omul exterior, care este numit și omul cel vechi, omul cu slăbiciuni și păcate, și omul cel dinlăuntru, cel după chipul lui Dumnezeu.
Acesta este Dumnezeul nostru și-L vom preamări pe El, repetând după fiecare strofă mai mult în gând, ca pe un suspin, refrenul: “miluește-mă Dumnezeule, miluește-mă!”, pe care ar trebui să-l repetăm cât mai des de-a lungul vieții noastre.
Apoi, strigăm și noi către propriul nostru suflet: “Suflete al meu, suflete al meu, pentru ce dormi, sfârșitul se apropie și ai să te tulburi…”
Ascultăm psalmii de umilință, cântăm “Cu noi este Dumnezeu…” și ne rugăm ca Dumnezeul puterilor să fie cu noi și să ne ajute în necazuri.
Ni se spun cuvinte de lămurire și îndemn despre post, rugăciune și milostenie, virtuți care au fost în mare cinste și la strămoșii noștri.
Apoi, se vorbește despre taina pocăinței, prin care ne putem curăți păcatele săvârșite după botez și prin care dobândim iertare și apropiere de Dumnezeu.
Canonul cel Mare este o mărturisire sinceră și plină de căință, o spovedanie făcută cu glas tare, prin care recunoaștem propriile noastre abateri și suntem siliți de conștiința să mărturisim în noi înșine că nu suntem așa cum trebuie, și mai ales nu suntem așa cum ne vrea Dumnezeu să fim.
Și nu era o altă vreme mai potrivită pentru citirea acestui canon, decât în vremea Postului Mare, vreme rânduită îndeosebi pentru curățenia și sfințirea vieții noastre.
