Cateheza despre “Credința și faptele bune”
Sfântul Nectarie din Eghina:
Despre necesitatea faptelor care vor contribui la desăvârșire, Teodoret susține: “Pentru cel ce crede nu este suficientă credința, ci pentru a ajunge la desăvârșire are nevoie de fapte.”
Clement Alexandrinul arată: “Credința, deși este o încuviințare de bunăvoie a sufletului, nu este lucrătoarea celor bune și temei al facerii de bine în afara dragostei față de Hristos.”
Teofilact observa: “Credința ce se face vie prin mijlocirea iubirii este totul; ceea ce înseamnă că este datoare ca prin iubirea pentru Hristos pururi să fie lucrătoare și vie. Învață, așadar, că prin iubire credința se pune în lucrare, ceea ce înseamnă că se arată ca fiind vie; neavând însă iubire, rămâne nefolositoare.”
Asemenea este și cuvântul: “Credința fără fapte moartă este.”
Iar Sfântul Fotie spune: “Virtuțile trebuie să se împletească cu credința, ca astfel împreună sa poată forma un [caracter] nobil. Căci a te purta drept în viață vădește o ținută nobilă și aleasă; iar curația faptelor face cunoscută sfințenia dumnezeiască a credinței. Fiecare dintre acestea în parte, fără celălalt, este, de obicei, foarte ușor să fie deviat și să se piardă, deoarece nu suportă sa se reflecte de unul singur în sufletele oamenilor.”
Și Sfântul Ignatie zice: “Credința este începutul vieții, iar iubirea este desăvârșirea ei.” Cei care făgăduiesc să fie ai lui Hristos se cunosc nu doar prin cele pe care le spun, ci și prin cele pe care le înfăptuiesc; “căci dupa roadă se cunoaște pomul”.
