07.11.2013

Pe urmele Sfântului Nectarie în insula Eghina

 

Sfântul Nectarie Taumaturgul este unul dintre cei mai iubiți și mai câutați sfinți de către toți credincioșii din Grecia de astăzi. Pe lângă faptul că este un sfânt contemporan, un sfânt al secolului nostru, el atrage îndeosebi prin mulțimea minunilor săvârșite, atât în timpul viețuirii sale, cât si după adormirea sa întru Domnul.
 

Foarte mulți credincioși care au venit de-a lungul vremii să se închine la Sfintele sale Moaște, aflate la Mănăstirea Sfânta Treime din insula Eghina, au plecat vindecați sufletește și trupește. Vestea acestor fapte minunate a depășit demult granițele pământului elen. Astăzi mii de credincioși din țările ortodoxe și chiar din Occident, vin cu evlavie să găsească aici un liman izbăvitor.”
 

Orășelul Eghina

Părintele Nectarie era foarte prietenos cu toți locuitorii insulei. De fiecare dată când trecea prin satul din vale (azi orășelul Eghina), era invitat să intre și să binecuvinteze orice casă, al cărei gospodar l-ar fi văzut trecând pe drum. Stătea de vorbă cu toată lumea, îi încuraja să înfrunte cu credință problemele de zi cu zi, sărăcia, necazurile, să mulțumească lui Dumnezeu și pentru cele bune și pentru încercările la care uneori erau supuși.
 

Unul dintre locuitori își amintește că, odată, l-a văzut pe Preasfințitul trecând pe drum și l-a invitat în curtea sa pentru a-l servi cu un pahar de apă rece și pentru a se odihni un pic de arșița zilei. În mijlocul curții avea un măslin impunător care, de o bucată de timp, era atacat de o specie rară de lăcuste roșii ce îi mâncau frunzele. Din vorbă în vorbă i-a spus Preasfințitului și această problemă a sa. Atunci Sfântul a trimis pe cineva la mănăstire ca să-i aducă Sfânta Cruce. Primind-o, a rostit o scurtă rugăciune și apoi a însemnat copacul cu Sfânta Cruce. Îndată s-au ridicat lăcustele, formând un nor zumzăitor și au zburat în depărtare. Copacul se află până astăzi în curtea gospodarului și continuă să dea, an de an, cele mai bune măsline.
 

Buni prieteni ai Preasfințitului erau și pescarii insulei. Aceștia îi aduceau năvoadele să le binecuvanteze și vedeau că întotdeauna după aceasta, prindeau o mulțume de pești. Dintre aceștia nu uitau să îi aleagă pe cei mai frumoși și să-i trimită sus la mănăstire. Tipicul mănăstirii prevedea să nu se mănânce deloc carne. Doar peștele era îngăduit. Deasemenea, Preasfințitul dăduse porunca să nu se mănânce nimic prăjit, ci totul numai fiert. Aceasta ajută la sporul duhovnicesc, la menținerea unei stări de trezvie, la alungarea moliciunii și a atacurilor viclene venite din partea diavolului, prin insuflarea de gânduri păcătoase.”
 

O lecție de smerenie

Era o după-amiază călduroasă de vară. Sfântul Nectarie, cu rasa de lucru pe el și cu un fes murdar de var pe cap muncea afară, la intrarea în mănăstire. Ceilalți muncitori tocmai serviseră masa și se odihneau undeva mai încolo la umbră. Ajungând la mănăstire, părintele Filotei nu l-a recunoscut pe Sfântul Nectarie așa cum era îmbrăcat, ci a crezut că este unul dintre monahii muncitori.
 

Apropiindu-se de locul unde acesta muncea îl intrebă:
E aici Preasfințitul?
Aici e, răspunse Sfântul Nectarie.
E înăuntru în mănăstire?
Da, înăuntru e.
Du-te și spune-i că a venit un fiu de-al lui duhovnicesc, diacon, și că vrea să-l vadă numaidecât!
Fie cum doriți, răspunse și îl invită să aștepte în camera pe care tocmai o zugrăvise.
 

După numai cinci minute se întoarse îmbrăcat cu o altă rasă, cu bastonul arhieresc și cu crucea.
 

Mut de uimire, părintele Zervakos vede că acela căruia îi vorbise pe un ton atât de mândru, este însăși părintele său duhovnicesc. A îngenunchiat și cu lacrimi a început să-și ceară iertare pentru atitudinea lui. Și sigur că, în bunătatea lui, Sfântul Părinte l-a iertat, l-a îmbrățișat cu căldură și a început din nou ca de obicei să-l îndrume cu sfaturi duhovnicești.
 

Apoi cuviosul Filotei l-a întrebat:
Cum voi putea Sfințite Părinte să înving acest păcat al mândriei?
 

Iar Sfântul i-a răspuns:
Sfinții Părinți ne învață că fiecare păcat se învinge prin lucrarea virtuții care i se opune. Astfel, mândria se învinge prin exersarea smereniei, ura aproapelui prin dragoste, iubirea de arginți prin milostenie, lăcomia prin post și cumpătare și așa mai departe.
 

A fost așadar, o lecție de smerenie, pe care ucenicul său nu a uitat-o niciodată.”
 

Mănăstirea Sfantul Mina

Maica Teodosia povestește că odată, pe când urca cu Sfântul Nectarie pe drumul dintre oraș și mănăstire, li s-au arătat deodată în fața Sfântul Dionisie împreună cu Sfântul Mina, îmbrăcat în haine strălucitoare de soldat.
 

Sfântul Dionisie i-a spus:
Ce mai face Nectarie, te aștept demult să vii!
 

Părintele Nectarie, înfricoșat și el de minunata vedere a întrebat mirat:
Și fratele îmbrăcat în haine militare cine este?
Este Sfântul Mina, locuiește și el aici.
 

După acest scurt dialog, cei doi sfinți au dispărut în chip minunat.
 

Peste câteva zile, Sfântul Nectarie a întrebăt pe locuitorii insulei dacă există vreo biserică cu hramul Sfântului Mina pe insulă. I s-a răspuns că există doar un vechi paraclis, undeva departe pe munte și că este destul de greu să ajungă cineva până acolo.
 

Cu toate acestea, peste câteva zile, însoțit de două maici, au plecat pe cărarea ce urca anevoie spre paraclis. Au ajuns după câteva ore de mers și au început să curețe bisericuța, care era demult părăsită și în care de multe ori, se adăposteau de ploaie ciobanii din zonă.
 

După ce au făcut curat, Sfântul Nectarie s-a rugat îndelung în fața icoanei Sfântului Mina.
 

Apoi le-a spus maicilor următoarea profeție, care avea să se împlinească peste cateva zeci de ani:
Aici se va face cândva o înfloritoare mănăstire de maici.
 

Maicile l-au privit oarecum mirate și se gândeau în sinea lor: Prea Sfințitul visează cu ochii deschiși. Cine va putea să întemeieze o mănăstire în acest loc pustiu și îndepărtat?
 

Și totuși la aproape treizeci de ani de la trecerea Sfântului Nectarie la cele veșnice, unul dintre ucenicii săi, părintele Amfilohie Makris a întemeiat în acel loc o mănăstire de maici înfloritoare care dăinuie și astăzi, având un număr destul de ridicat de viețuitoare.”
 

Mănăstirea Hrisoleontisas

Simțind că i se apropie sfârșitul a cerut, pe 20 August 1920 să meargă să se închine la icoana Maicii Domnului Hrisoleontisas, icoana făcătoare de minuni, ce se află la mănăstirea cu același nume, de cealaltă parte a muntelui. Urcându-se pe un măgăruș a plecat însoțit de două maici pe cărarea șerpuită ce ducea la sfântul locaș. După ce au ajuns, a intrat în biserică, a căzut înaintea icoanei Maicii Domnului și s-a rugat îndelung. Cerea de la Maica Domnului să fie aproape de dânsul în suferința pe care o îndura, să protejeze după plecarea sa spre cele înalte mănăstirea pe care o întemeiase și să-i întărească sufletește pe toți fii săi duhovnicești.
 

A dorit să rămână mai multe zile la această mănăstire, să se roage, să scrie, să se liniștească în preajma acestei icoane, care-i dădea putere și îi răspundea tainic la întrebările ce îl măcinau în ultima vreme, legate de tot ceea ce avea să lase în urma sa. După cinsprezece zile, întărit duhovnicește, a cerut să se întoarcă acasă, la mănăstirea Sfânta Treime.
 

Pe drum, ajungând pe o culme de pe care se vedea mănăstirea și orașul din vale, a cerut maicilor să facă un popas, spre a se ruga pentru ultima dată pentru toți locuitorii insulei. A îngenunchiat și a rămas pentru multă vreme nemișcat, adâncit în extaz. Era răpit la cele înalte, înălțat cu duhul la cer. Văzând că nu se mișcă deloc, una dinte maici s-a speriat. A venit aproape de el și l-a atins pe umăr, căutând să-l readucă în simțiri.
 

Atunci Sfântul i-a spus:
Pentru ce te-ai temut și m-ai tulburat de la rugăciune?
 

Înfricoșată maica s-a retras în tăcere.
 

Apoi Sfântul a spus:
Binecuvântez acum pentru ultimă dată mănăstirea noastră și orașul și întreaga insulă, deoarece peste puțin timp voi pleca.
Unde vă veți duce, au întrebat maicile.
În ceruri, a răspuns Sfântul Nectarie.
 

Atunci ele s-au tulburat și au început încet să plângă. Au plecat mai departe și au ajuns la mult îndrăgita lor mănăstire. După câteva zile, văzând că situația se înrăutățise din ce în ce mai mult, au hotărât să-l ducă la spital în Atena.
 

Aici, împăcat cu sine și cu cei din jur, Sfântul Nectarie a urmat un tratament timp de peste o lună de zile, menit să-i aline durerile fizice care îi chinuiau trupul. Cu sufletul pregusta deja, din frumusețile celor cerești, căzând adeseori în extaz și vorbind cu îngerii și cu Maica Domnului. Fața sa senină le dădea curaj celorlalți bolnavi de lângă el. Îi mângâia cu cuvinte frumoase și le explica de ce trebuie oamenii să treacă prin diferite suferințe. Le spunea că drumul suferinței este un drum izbăvitor atunci când este însoțit de nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Este curățitor de păcate și spre înțelepțire. Este o asumare a Sfintei Patimi a Mântuitorului.”
 

Fragmente din cartea Sfântul Nectarie Taumaturgul, de Diac. drd. Nicușor Morlova.