Joia Mare

În Joia Mare este rânduită a cincea dintre deniile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri – Denia celor 12 Evanghelii sau Slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri.
 

Este o slujbă tulburătoare, în care, ascultând cele douăsprezece Evanghelii, participăm la vânzarea, prinderea, judecarea, chinuirea și răstignirea Mântuitorului.
 

Îmbrăcați în haine cernite, oamenii sunt cu gândul, cu ochii minții și, mai ales, cu inima, alături de Mântuitorul, prin toate locurile unde a fost în răstimpul dintre Cina cea de Taină și momentul coborârii de pe cruce.
 

Pericopele evanghelice, de la toți cei patru Sfinți apostoli, Matei, Luca, Marcu și Ioan, sunt citite în ordinea cronologică a întâmplărilor, prima fiind cea a Cinei celei de taină, precedată de momentul spălării picioarelor.
 

În lumina pâlpâitoare a lumânărilor, fiecare cuvânt din Sfânta Evanghelie are profunzime și greutate, ajungând până în adâncurile inimii. Îl vedem pe Domnul Hristos în mijlocul ucenicilor Săi, Îl vedem spălându-le picioarele, Îl vedem la masă, unde le întinde pâinea și vinul, trupul și sângele Său, instituind acum Taina Sfintei Euharistii.
 

Mântuitorul le vorbește mult, dezvăluind starea Sa interioară. Acum le lasă ca testament porunca iubirii: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul( Ioan 13, 34)
 

Urmează, în următoarele patru pericope, întâlnirea lui Iuda cu membrii Sinedriului, cărora li-l vinde pe Mântuitorul, pe 30 de arginți; rugăciunea Sa sfâșietoare din grădina Ghetsimani, cu sufletul întristat până la moarte, venirea lui Iuda, însoțit de soldații înarmați, sărutul trădării, prinderea Lui și înfățișarea la Ana și la Caiafa, lepădarea lui Petru.
 

După cea de-a cincea pericopă evanghelică asistăm la momentul plin de solemnitate al scoaterii Sfintei Cruci din altar, purtată pe umăr de către un preot, în același chip în care Și-a cărat odinioară Mântuitorul Hristos crucea Sa, spre Golgota.
 

Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel Ce a întins pământul pe ape, se aud cuvintele părintelui, și inimile se cutremură auzind acestea.
 

Sfânta Cruce, care simbolizează cerul, este așezată spre închinare în mijlocul bisericii, simbolizând ieșirea Domnului Hristos din slava Sa și intrarea în lume, în istorie.
 

Urmează relatarea faptelor petrecute în acea noapte întunecată, cea mai neagră din istoria omenirii.
 

Mântuitorul lumii a fost purtat de la Ana, la Caiafa. A fost scuipat, umilit, lovit cu palmele și cu pumnii, batjocorit, dezbrăcat de hainele Sale și îmbracat în hlamidă roșie.
 

Singur, în mijlocul hulitorilor, în mijlocul martorilor mincinoși, în mijlocul fariseilor și cărturarilor care Îl priveau cu dispreț și ură.
 

Singurătatea Sa abia începea, căci tot singur a mers mai departe, să stea înaintea lui Pilat, singur a fost când L-au biciuit soldații și tot singur, pe drumul Golgotei.
 

Este cutremurătoare răstignirea Sa, deși oamenii o ascultă de 2000 de ani încoace. Și este cutremurătoare prin răutatea nesfârșită a omului, care pare dezumanizat, prin părăsirea Lui de toți, Cel odată înconjurat și urmărit de mulțime nesfârșită, pentru a-i vindeca pe bolnavi.
 

Dar este mai ales cutremurătoare iubirea infinită a Domnului Hristos, care trece și iartă orice. Nicio vorbă urâtă, nicio privire mustrătoare spre Iuda, niciun cuvânt de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Doar iubire pentru toți – pentru Maica Sa, pe care o încredințează lui Ioan, ucenicul cel iubit, pentru cei care Îl răstignesc, căci nu știu ce fac, pentru tâlharul cel de-a dreapta, care devine primul cetățean al Raiului, pentru întreaga omenire pentru care a acceptat moartea pe cruce. Pentru iubirea aceasta, pentru moartea Sa, deși nu avea nicio vină, omul a fost împăcat cu Dumnezeu, iar noi am primit viața veșnică.
 

Închinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă și slăvită Învierea Ta!
 

(Text de Mădălina-Florina Andreescu)